“Udatul nevestelor” este un obicei vechi – a cărui origine se pierde în negura vremurilor. Astăzi oamenii îşi amintesc doar că li se udă picioarele tinerelor neveste pentru a fi mămoase, vesele, să fie ferite de rele şi necazuri şi să aibă rod de copii frumoşi, sănătoşi.

Pierzându-şi rosturile tradiţionale şi practicile magice de care probabil era însoţit, obiceiul a devenit, în ultimele decenii, prilej de manifestare colectivă a bucuriei de a trăi, de întâmpinare a naturii ce dă în rod.

Fără îndoială că, în formele vechi, el era menit să aducă recolte bogate. Mai târziu, acest rost s-a pierdut – obiceiul a devenit o distracţie a feciorilor, aruncarea în apă fiind înlocuită cu o petrecere care se făcea cu vinul sau cu ţuica plătite ca răscumpărare.

Pe lângă caracterul de străvechi rit de fertilitate, obiceiul „Udatul nevestelor” are şi un important rol social în viaţa satului. Prin el se disting tinerele perechi – fiind, de asemenea, consfinţită intrarea oficială a lor în rândul celor căsătoriţi – putea fi chiar un rit de trecere – intrarea tinerelor perechi în rândul însuraţilor.

Stropitul cu apă este o acţiune obişnuită în cadrul obiceiurilor legate de agricultură – aduce rodirea. Aici are menirea de a ajuta rodirea prin cântec, dans şi rit. Dansul care se joacă nu este un dans ceremonial aparte ci unul obişnuit în regiune, Bătuta, un joc adus de locuitorii văii din Moldova subcarpatică, ca mărturie a legăturilor economice şi culturale între Transilvania şi Moldova, de-a lungul veacurilor, Ţigăneasca – o metamorfoză a ceardaşului maghiar împrumutată de populaţia băştinaşă şi De-a lungul, vechiul şi bătrânul joc ardelenesc.

Şi cântecele cântate de lăutari erau din repertoriul satului – un cântec face aluzie directă la obiceiul udatului nevestelor. Cea mai importantă recuzită a obiceiului este Steagul – un băţ în vârful căruia se lega o năframă împodobită cu frunze şi flori. Steagul se făcea de către jucători.

Părţile descriptive legate de actele cu semnificaţie rituală au dispărut. Astăzi accentul cade pe dans şi udatul cu apă ca semn sărbătoresc al integrării tinerelor neveste în comunitatea sătească şi pe veselia cu care este sărbătorită această nouă calitate a femeii – cea de nevastă.

În această zi – a doua zi de Rusalii – după slujba de la biserică oamenii, tineri şi bătrâni, în frumoasele costume populare – şurţul cu peană şi cătrinţa la femei, cioareci, cămaşă cu barburi, chimirul şi clopul cu mărgele la bărbaţi, se adună la podul Hodacului.

În jurul amiezii, când soarele cade în cumpăna cerului, domolindu-şi razele fierbinţi, ceteraşii încep o bătută cu foc, oamenii încep să joace lin după melodia duioasă a jocului ardelean, De-a lungul.

După terminarea jocului, soţii nevestelor udate şi cei care le-au udat nevestele se pierd în lungul râului, unde petrec până târziu.

Despre «udatul nevestelor» vorbeşte o legendă din partea locului – „nevestele erau udate odată cu udatul ţarinii cu apă din Lacul Albastru, luată înainte de apariţia zorilor”.

Legenda, culeasă de la Tudoran Constantin, din comuna Hodac – Dubişte, nr.853, spune că pe Valea Gurghiului – în partea de răsărit a râului, era un lac mare. Se pare că un cataclism, posibil un cutremur de pământ a surpat stânca care închidea Lacul Albastru, din care au mai rămas aici numai bazele fostului baraj – «Stânca Arşiţei» de 1179 m şi Stânca Urşui de 1800 m, aşezate faţă în faţă, cu o deschizătură de 10 km, cu diametrul stâncii de 100 m, respectiv 180 m.

Odată cu ruperea barajului, apa a distrus totul în cale, rămânând ca martor a înălţimii de odinioară a pământului cele două stânci care barau lacul şi Cetatea Gurghiului, care ulterior, de la daci şi până în zilele noastre, a adăpostit pe culmile ei principi şi prinţi fugari şi cete de haiduci, precum şi locuri de spânzurătoare pentru cei condamnaţi de familia Bornemisza din Gurghiu.

Legenda mai spune că erau udate nevestele odată cu stropirea ţarinii – cu apă din lac, luată înainte de apariţia zorilor, în aceiaşi zi, spune informatorul «după miezul nopţii ierau svârliţ în valuri tăţ fişorii ş fetele care nu aveau uăchi albaştri, ş nu ştiau să cânte, ăia tăţ erau trimeş la o zână din fundul lacului şî ia învăţa taina cântărilor».

Udatul nevestelor se mai poate găsi în cântece, descântece şi chiar în bocete, care ne-au rămas mărturie prin ani, acest obicei având rădăcini adânc înfipte în trecut. În descântecele folosite de fetele bătrâne găsim câteva secvenţe referitoare la acest obicei. Descântecul cules de la Farcaş Fironima spune: «În zori, când ziua se bate cu noaptea, fata nemăritată trebuia să fie pe malul lacului Gurghiu numai în catrinţă, despletită cu o mătură de mesteacăn în mână, cu o rujă (trandafir) din grădină, înflorită, în acea noapte şi nevăzută decât de ea, cu o cofă din lemn în care să nu se găsească bucată de fier. Fata îngenunchează pe malul apei cu faţa la răsărit, cu mătura în mâna stângă şi cu ruja în dreapta şi dând cu mătura pe luciul apei zice:

„Fugi făcătura dracului

Pe dealuri

Pe valuri

În stâncile dracului

Unde cocoşii nu cântă

Câinii nu latră

Oamenii nu se scoală

Fugi din calea zorilor

Din drumul surorilor

În valuri înecate

De lume blestemate.”

Zicând aceste vorbe, fata aruncă mătura în apă, ruja o udă în apă, o ridică deasupra capului şi se udă cu apa de pe floare zicând:

Cum albinele vin la floare

Şi florile se îndreaptă spre soare

Cum razele soarelui cad în câmpie

Aşa să-mi vie bărbatul mie.

Apoi cu mâna stângă ia cofa plină cu apă, pune ruja în ea, se stropeşte din nou, de data aceasta stând în picioare, apoi ruja plină cu apă cum este o pune sub cămaşă, în sân – unde rămâne până după apusul soarelui. Cu apa din cofă se udă zicând:

Cum valuri vin

Să-mi vină feciori

Să-mi vină peţitori

Să fiu cea mai frumoasă

Cea mai drăgăstoasă

Din joc

Din vale

Din şăzătoare

Să asculte oamenii glasul meu

Cum ascultă glasul cucului în Tireu…

Text – M. Borzan, R. M. Man, Din zestrea ținutului mureșean, Tg. Mureș, 2015

Costumul femeiesc săsesc din zona Reghinului cuprinde cămaşa, poale, şurţ, rochie, petele, ceapţă, cravată, năframă, cizme și borten.

Cămaşa femeiască, cu poale sau fără, este realizată din pânză în două iţe, din bumbac, și încreţită în jurul gâtului. Cusătura ornamentală este realizată pe încreţ, tip ciupag, dispusă de jur-împrejur sub guler cu motive realizate în stil geometric – romb, cuce în X, pătrat etc. Aceeaşi broderie este transpusă și la capătul mânecilor foarte largi care se încheie cu o brăţară (bentiţă) îngustă.

Poalele ataşate de cămaşă erau confecţionate din pânză dură de cânepă, pentru zilele de lucru, iar cele de sărbătoare (piesă separată de cămaşă) din jolj alb, cusute şi tivite la maşină, încreţite la brâu şi prinse într-o panglică albă cu formă tronconică

Rochia cu laibăr era purtată de femei şi de sărbători, dar mai ales în zile de lucru. Erau confecţionate la maşina de cusut, din stofă neagră cu vrâste albastru-închis – sau din diferite materiale cumpărate (cu motive florale). La Ideciu, fetele purtau duminica rochii de barşon, iar la joc purtau poale şi şurţ alb. La confirmare, fetele din Batoş, purtau rochii din barşon negru cu laibăr cu garnitură, colţişori roşii şi şnur de mătase groasă, cu floricele colorate. Aceste rochii nu se mai purtau după confirmare, se păstrau, se moşteneau şi se foloseau de urmaşe la aceeaşi ocazie.

De Rusalii, fetele îmbrăcau fuste albe largi, cu şurţuri colorate de „păr”, albastre, vişinii etc., cu floricele şi laibere. Apoi, toată vara, aveau această ţinută în zilele de sărbătoare. La Dedrad, în sâmbăta Floriilor, când se făcea examinarea tinerilor confirmanzi, fetele îmbrăcau rochii (fuste) albastru-închis sau negre din catifea, o jachetă din acelaşi material, cu aplicaţii sau paiete şi un şorţ de culoare închisă, din catifea sau mătase.

Şorţul purtat peste poale este din pânză albă de bumbac sau din jolj, de formă trapezoidală, cu ajur de jur-împrejur. Motivele ornamentale sunt cusute cu bumbac mercerizat alb, ordonate în registre cu organizare lineară: val, meandru, pătrat, romb, cruce, frunze, lalele (Batoş). Alte şorţuri (Ideciu de Sus) sunt confecţionate din jolj alb, ornamentate cu cusături cu arnici negru sau roşu şi alb în punct de cruciuliţă simplă şi împletită. La Ideciu, şurţurile erau cusute numai cu negru şi aveau pe margini dantelă din bumbac negru mercerizat, cu „şpiţ”. Motivele decorative sunt geometrice: val, pătrat, cruce în X; fitomorfe: ramura, frunza, pomul vieţii; florale: lalele, trandafiri, buchete. În zilele de post se purtau şurţuri negre. În zilele obişnuite, şurţurile erau colorate, cu floricele.

Brâul realizat din catifea neagră este ornamentat cu broderie plină după desen, pe toată suprafaţa, realizată cu mătase policromă în motive vegetale şi florale: ramura, frunza, trandafiri, lăcrămioare. Se prindea cu o cataramă metalică ornamentală.

Cravata – două panglici de catifea neagră industrială cu franjuri la capete, la gât tip fundă, sunt ornamentate cu buchete florale – garoafe, albăstrele, trandafiri, margarete – realizate în broderie plină cu mătase policromă, la capete având franjuri din mătase neagră.

Ceapţa, care împodobea capul femeilor măritate, se confecţiona (Ideciu de Sus) din catifea neagră (barşon) brodată cu mătase policromă în motive florale, decor completat cu mărgele, şnur metalic auriu, paiete. De la ceapţă atârnă pe piept petele la fel brodate. Ceapţa era primul cadou pe care îl primea mireasa de la soacră, pe care o punea pe cap când începea dansul miresei la nuntă. La Batoş ceapţa miresei era din voal alb brodat plin cu valuri, romburi, pomul vieţii sau din mătase brodată industrial cu decor realist – trandafiri, ramuri, frunze.

Cepţe purtau şi fetiţele, confecţionate din pânză de mătase brodată industrial, garnisită pe margini cu barşon negru. De la saşi au împrumutat şi româncele ceapţa.

Bortenul din catifea neagră, de formă cilindrică ornamentat cu ace ornamentale, flori din hârtie, fir metalic, perle, paiete, mărgele, de la care atârnă pe spate, până la glezne, panglici multicolore – câte 6 – decorate cu motive florale de provenienţă industrială sau panglici de catifea neagră brodate cu buchete florale şi terminate cu franjuri de mătase neagră, era purtat pe cap de fete ca podoabă. Bortenul era purtat de fete pentru prima dată în duminica Floriilor, la confirmare, când erau îmbrăcate în haine albe, simbol al purităţii – cămaşă albă, poale albe, şorţ alb bogat brodat şi un laibăr închis la culoare. La nuntă miresele puneau în partea de sus a bortenului o cunună din floricele şi un voal alb subţire, la spate, cu broderii sau aplicaţii florale, împletituri din fir auriu sau mătase. După cununie, mireasa era condusă de mire şi de domnişorul de onoare în casa unde avea să locuiască de atunci înainte. Aici, bortenul era luat jos pentru totdeauna.

Năframa femeilor căsătorite, la Ideciu, era din catifea neagră, cu franjuri din bumbac negru împletiţi în romburi, cu decor plasat pe un colţ – broderie plină cu mătase vernil, roşie, albastră, albă, în motive vegetale şi florale. Duminica purtau năfrămi de „păr” (lână fină), iar de la vârsta de 60 de ani numai negre, iar cele tinere purtau năfrămi albe cu flori sau baticuri colorate. La diferite ocazii, purtau şi basmale de mătase.

Sursă : Livia Rusu – Portul popular săsesc din zona Reghinului, Rev. Moșteniri culturale, 2008

Imagine diapozitiv, Anton Badea, 1968