CategoriesBlog
By

Tradiții în Săptămâna Mare

Învierea Domnului sau Sfintele Paști este cea mai însemnată sărbătoare creștină, care face parte din ciclul pascal și începe cu postul de 7 săptămâni.
Duminica Învierii este precedată de Săptămâna Patimilor, ultima săptămână a Postului Mare, în care se desfășoară o serie de activități și acțiuni cu caracter atât religios, liturgic, cât și precreștin.
Printre cele aparținând fondului precreștin, desfășurate în Săptămâna Mare, se numără curățenia generală a casei și a gospodăriei, pregătirea alimentelor rituale, a preparatelor din aluat, pască, cozonaci, sacrificiul (ritual) al mielului și vopsirea/împistrirea ouălor.
Săptămâna începe cu Lunea Mare, Lunea Sfântă, care reprezintă începutul patimilor și intrarea lui Iisus în Ierusalim.
Marțea Mare sau Marțea Seacă, este rezervată unor acțiuni de stimulare a fertilității animalelor, femeile fac descântece pentru a avea lapte la vaci. În această zi se fac slujbe de către preoți pentru a apăra pomii și ogoarele de dăunători.
Miercurea Paștelui aduce unele interdicții, privind o parte din activitățile casnice și pregătește terenul pentru muncile agricole ce urmează. Este o perioadă în care natura revine la viață, iar o parte din atenție este de acum îndreptată asupra viitoarelor recolte.
În Joia Mare, când Raiul și Iadul sunt deschise, se întâlnesc o serie de practici de purificare (spălatul ritual al membrilor familiei), de apărare (aprinderea focurilor rituale) și practici de pomenire a morților.
În Joia Mare, femeile vopsesc ouăle și fac pasca. Din aluatul frământat pregătesc și alte copturi, cu valoare simbolică mare – cristăți ( prescuri), scărițe, pupeze, pentru pomul pomenilor. Joia Mare sau Joia Patimilor este și o zi a morților, tradițiile din această zi au un puternic simbolism funerar.
Pasca, prin forma rotundă și prin semnul crucii, este asociată cu moartea sacrificială a Mântuitorului Iisus. Pregătită în Săptămâna Patimilor, este consumată ritualic în Duminica Învierii.
Toate fazele de pregătire, de la cernutul făinii, frământarea aluatului și coacerea la cuptor, întrunesc condiția purificării și curățeniei absolute. Înainte, bătrânele care pregăteau pasca primeau dezlegare de la preot, se apucau de lucru în haine curate și numai după rugăciune.
Înțelegerea acestor obiceiuri vine din semnificația pe care pasca și aluatul ritual le au, de prag pregătitor, ce inițiază splitarea timpului și intrarea în timpul sacru al sărbătorii.
Vinerea Mare este cea mai neagră zi, în care a avut loc răstignirea lui Iisus. În Vinerea Patimilor, femeile vopsesc/împistresc/încondeiază ouăle, oul fiind simbolul întregului, al eternității vieții și al sărbătorii.
Sâmbăta Paștelui are și ea încărcătură ritualică deosebită, cu semnificații cosmogonice, legate de moartea sacrificială a lui Iisus și anticiparea Învierii, oamenii se pregătesc să mergă la slujba de la miezul nopții.
Duminica Paștelui sau a Învierii este o zi de sărbătoare și de bucurie, cu o semnificație profundă a biruinței vieții asupra morții. Patimile și Învierea lui Iisus reprezintă trecerea de la sclavia păcatului și a morții la eliberare și viață, revelate creștinilor prin credință și mântuire.
În Duminica Paștelui îmbrăcăm un obiect vestimentar nou, o cămasă nouă sau pantofi noi și mergem la biserică. Fiecare creștin îndeplinește, în această zi, ritualul luării luminii odată cu pasca cu vin, moment ceremonial al zilei, ce urmează anumite prescrispții; pasca se ia pe nemâncate, în ordinea vârstei.
Tot în această zi ne mai putem aminti de unele obiceiuri vechi, uitate, precum spălatul ritual în zorii zilei, cu apă neîncepută, în care se strecurau obiecte cu încărcătură augurală, bănuțul de argint și oul roșu.
Un alt moment ritual al zilei este ciocnirea ouălor roșii și rostirea ”Hristos a înviat”, care reprezintă o recunoaștere a Învierii și așezarea la masa de Paște, bogată în bucate pregătite încă din Săptămâna Mare.
 
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Deda, Mureș, 2006
CategoriesArhiva
By

Drumul Pâinii

Pâinea, în cultura populară, a adunat în timp esențe ale spiritualității populare, devenind aliment ritual și ceremonial. Pâinea și colacul sunt prezente în aproape toate obiceiurile tradiționale ale poporului român.
Produs al unui efort susținut și îndelungat, al finalizării unui ciclu agrar, pâinea este considerată un aliment total. De la spicul de grâu și până la pâinea noastră cea de toate zilele, este un drum presărat cu trudă și sudoare. Spicul provine din cunoscuta sintagmă ce apare în Sfânta Rugăciune ,,Tatăl Nostru” și simbolizează credința, nevoia și respectul pentru pâine. Ea îl însoțește pe om pretutindeni în marile sale momente din viață. Pâinea înseamnă zămislire, viețuire și trecere. Este simbolul belșugului ce trebuie prețuit zi de zi.
Pâinea este astfel parte a unei rânduieli, ce mediază o comunicare cu semenii dar și cu Dumnezeu, înscrisă într-un model cultural, cunoscut și acceptat de toți membrii comunității. Chiar și în epoci nefavorabile, pâinea din grâu a fost prezentă la sărbători sau alte ocazii ceremoniale.
Pâinea este obținută în urma unui proces culinar de transformare, care este și el umanizat, ciclul vegetal al grâului este asociat cu viața omului, percepută ca o metaforă a ființei umane și a fertilității.
Urarea colacului, considerat sfânt, din colindele specifice Transilvaniei, are menirea de a asigura bunăstarea prin puterea lui de apărare împotriva duhurilor necurate, care acționează mai ales în momentele de cumpănă, în pragul unor sărbători sau în anumite perioade din ciclul vieții.
Pe lângă atributele benefice, de bun augur, ale colacului, diversitatea de forme și ornamentica îl includ în categoria manifestărilor de artă populară.

Bibliografie: Marius Eppel, Magie și familie în Europa, Cluj-Napoca 2016
Ofelia Văduva, Pași spre sacru, București 1996
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, Femeie la râșniță, Săcal, Mureș, 1963

CategoriesBlog
By

Lăsatul Secului și începutul Postului Mare

Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este una dintre cele mai importante sărbători ale creștinității, motiv pentru care credincioșii se pregătesc cu milostenie în fiecare an, pentru Postul Mare, Postul Paștelui și totodată cel mai aspru post. Postul Paștelui presupune curățirea trupească și sufletească.
Lăsatul secului își schimbă data de la an la an, asimilând numeroase practici specifice reînnoirii sau schimbării timpului. Cuvântul ,,sec” din sintagma ,,lăsata secului” , este înțeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, însă accentul nu cade doar pe mâncare, secul pe care îl cere postul ortodox este ,,seclum” adică lumea împătimită.
Pe 27 februarie se sărbătorește lăsatul secului de carne, este ziua ce anunță Postul Paștelui. După o săptămână de la această sărbătoare , începe postul complet, în care este interzis să consumi alimente din carne, lapte sau ouă. Este o zi importantă, care trebuie tratată așa cum se cuvine. După lăsatul secului de carne, credincioșii mai au voie să consume o săptămână brânză, până la căderea postului. Se organizează petreceri mari, înainte, se joacă mult ca să crească cânepa, se mănâncă, se bea din abundență pentru a suplini severitatea postului. Petrecerile de lăsatul secului erau diferite, de la o zonă la alta, erau organizate sub cerul liber, la lumina focului, de obicei pe un deal, sâmbăta seara, înainte de lăsatul secului de carne, sâmbătă seara înainte de lăsatul secului de brânză, duminică seara, înainte de începerea Săptămânii albe și duminică seara, înainte de începerea lăsatului secului.
Lăsatul secului era un prilej de sărbătoare a victoriei luminii asupra întunericului, situat între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară.

Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Ardan, Bistrița-Nasăud, 1966