Conform mitologiei românești, albina a ajutat la crearea lumii. Legendele mitologice vorbesc despre inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina era considerată sfântă, iar albinăritul era considerată o ocupație sacră, deoarece cu mult timp în urmă, de albinărit s-au ocupat călugării, preoții și învățătorii de la sate, care recoltau mierea, iar din ceara albinelor făceau lumânări.

Albinăritul a fost, din timpuri străvechi, cea mai de pret preocupare a omului. Puțină miere, îndulcea viața fiecăruia, indiferent de greutăți. Țara noastră, numită metaforic „paradisul albinelor”, se bucură de un relief variat, munți împăduriți, dealuri cu livezi parfumate, câmpii și văi, astfel că albinăritul a constituit una dintre îndeletnicirile de seamă ale oamenilor din aceste locuri.

Vânătoarea de albine, ”bărcuitul”, s-a practicat în zonă, la poalele munților Gurghiu și Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor, primăvara, pentru creșterea lor domestică și culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul avea rezervele cele mai mari.

În poienile cu flori, bărcașii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti ,,masa” de începere a vânătorii.

Bărcașii alegeau un luminiș, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcțiile. Se așeza un fagure de miere, pe care se puneau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălțimea de unde își găseau reperul către stup, apoi zborul lor continua în linie dreaptă.

Stupul era așezat, uneori, la o înălțime joasă, pentru a putea lucra de la sol, alteori la înălțime, fiind necesară urcarea în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcașii foloseau diferite instrumente: fumigena, securi, fireze etc.

O dată locul marcat, seara, când albinele se așezau, se făcea o ,,bortă”(săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf.

De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele, au fost secționate în butuci aduși lângă case, iar ulterior, albinele erau așezate în coșnițe și lăzi.

În zilele noastre, albinăritul sau apicultura s-a dezvoltat mult și datorită invenției stupului de lemn, fiind o ocupație și totodată o pasiune pentru oamenii care iubesc albinele și natura.

Bibliografie: Valer Butură, Etnografia Poporului Român

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

 

Torsul este o îndeletnicire firească a femeilor din mediul rural, pe care o îndeplineau bunicile și străbunicile noastre, însă cu trecerea timpului aceasta s-a pierdut, doar în unele zone ale țării se mai practică. Torsul este o artă și un rezultat al practicării meșteșugurilor casnice și ritualice, înglobându-se în arta populară. Meșteșugurile casnice încep cu prelucrarea materiilor prime pentru confecționarea hainelor, prelucrarea cânepii, inului și lânii, finalizate cu torsul, țesutul și cusutul.

Fusul de mână este unul dintre cele mai vechi obiecte folosite pentru răsucirea firului de lână, mătase sau bumbac, foarte des utilizat în gospodăriile țărănești. Necesitatea de a pune fibrele într-un element continuu, s-a concretizat prin toarcere. Torsul este procesul prin care fibrele, distribuite pe lungimea lor, se trag continuu dintr-un mănunchi, suprapuse parțial sau total și se răsucesc pentru a forma firul. Pentru a toarce sunt necesare două instrumente, folosite în susținerea fibrelor și la răsucirea și bobinarea firului tors.

Furca este un băț în jurul căreia se poziționa mănunchiul de fibre pregătite pentru toarcere, facilitând întreaga operațiune prin eliberarea mâinii care ținea mănunchiul. Furcile erau de diferite dimensiuni și forme, furci simple și furci sculptate. Metoda cea mai simplă și cu siguranță cea mai veche de a forma firul, este de a răsuci mănunchiul fibrelor între palme, sau între una din palme și un alt suport. Tocălia, instrument făcut dintr-o creangă de copac, cu o ramură perpendiculară pe mijloc, s-a folosit în Transilvania până la începutul sec al XX-lea, fiind preluat ulterior de către ciobani și folosit la răsucirea sforilor și ațelor. Druga sau răsuca, o altă unealtă cu o considerabilă vechime, a urmat tocăliei și s-a folosit la toarcerea firelor trase din mănunchi sau din caierul așezat pe furcă. Roata de tors a fost introdusă destul de târziu iar în industria casnică transilvăneană nu a avut prioritate înaintea instrumentelor tradiționale. Direcția și unghiul de răsucire, sunt în strânsă legătură cu tipul de fibră și destinația firului. Răsucirea firului prin toarcere se poate face în două direcții, S și Z, adică toarcere îndrugată și toarcere răsucită.

Răsucit se torceau fibrele de lână lungi, în fire intens torsionate, folosindu-se ca bătătură la țesutul păretarelor, a lepedeelor, a catrințelor, a brâurilor. Firul este subțire, cu diametru egal și rezistent. Răsucirea firelor în direcția acelor ceasornicului se execută prin împingerea degetului mare și preluarea cu arătătorul, în timp ce fusul este ținut între degetul mijlociu și inelar.

Îndrugat, se torceau firele de lână scurte în fire puțin răsucite, destinate în special bătăturii și croșetatului. Poziția fusului este aproape orizontală, orientat cu vârful de jos spre exterior. Toarcerea firului se face prin continua mișcare a fusului în direcție contrară mișcării acelor ceasornicului, executată prin împingerea fusului cu degetul mic și preluarea cu celelalte patru degete.

 

Bibliografie: Florica Zaharia, Textile tradiționale din Transilvania

Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin

Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea” Reghin