CategoriesBlog

Anul Nou și sărbătoarea Sfântului Vasile

Anul Nou începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii Ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, considerat păzitor de duhuri rele. Sfântul Vasile este numit și primul petrecăreț, numele său fiind considerat de alții, drept numele de botez al lui Iisus Hristos, apărătorul creștinilor.
Prima zi a anului este considerată un moment potrivit pentru desfășurarea practicilor magice, credințelor, datinilor și a obiceiurilor străbune.
Tradițiile săvârșite în această zi, marchează începutul, nu doar al unui nou an, dar și, în mod simbolic, al unui nou ciclu de viață. Timpul din noaptea Ajunului și din ziua de Anul Nou indica cum va fi recolta în acel an. Dacă timpul este bun așa va fi și recolta în anul care vine.
La trecerea dintre ani și pe 1 ianuarie copiii obișnuiesc să meargă cu sorcova, pentru a le ura oamenilor bogăție și sănătate. Mai demult, sorcova era confecționată din rămurele de pomi fructiferi sau din tradafiri, în prezent, ea este făcută din hârtie colorată și beteală.
Cu sorcova se umbla în zorii zilei de Sfântul Vasile, din casă în casă. Urătorii cu sorcova erau primiți cu drag în fiecare casă, deoarece se credea că cel ce este sorcovit va avea noroc peste an și va fi iute la muncă.
Un alt obicei al acestei zile este plugușorul. Cete de băieți umblă din casă în casă, colindând, cântând, urând, pocnind din bice și strigând până răsună satul. Alături de plugușor, vasilica, plugul cel mare, sunt cele mai importante colinde care se rostesc în prima zi a anului și au o valoare colectivă puternică.
Integrându-se în perioada lungă a sărbătorlior de iarnă, obiceiurile ce au drept scop uratul, revin la domeniul fundamental al vieții omului simplu de la țară. Aceste urări sunt adresate fiecărui gospodar în parte, dar același conținut se repetă pentru toți membrii comunității.

Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin, copii la colindat cu Plugușorul de Sf. Vasile, Ibănești-Sat, jud. Mureș, 1965

CategoriesBlog

Pescuitul

Pescuitul tradiţional s-a practicat, inițial cu mâna, apoi cu ostia, uneltele și metodele de pescuit din această zonă a Văii Superioare a Mureșului, fiind impuse de anotimp, de adâncimea și debitul apelor. Uneltele folosite s-au diversificat treptat: vârșa, coșul, leasa – realizate din nuiele și sacul, mreaja, prostovolul – din plase textile.
Principala sursă de pește în zona a reprezentat-o, apa Mureșului, cu afluenții – Toplița, Călimani, Ilva Mare, Sălard, Iod, Bistrița, Gurghiu), precum și lacurile din câmpie -Fărăgău, Zau de Câmpie, Cătina.
Pescuitul cu coșuri, vârșe, sau lease, reprezentat în expoziția permanentă din muzeu, avea același procedeu și presupunea deplasarea pescarului dinspre amonte în aval și lovirea apei cu o nuia și a pietrelor cu o prăjină prevăzută cu cârlig.
Pescuitul cu vârșa, a fost cea mai răspândită tehnică de pescuit în zonă. Vârșa de formă conică, cu gură deschisă în semicerc și baza dreaptă pentru o fixare bună, era aşezată în sens invers curentului de apă, pentru a favoriza intrarea peştelui în interior și a-i bloca ieşirea. Stabilitatea vârșei împotriva curentului era asigurată prin pietre de râu clădite în interior și prin ancorarea cu sfoară de copaci.
Apărute mai târziu, plasele erau confecționate din fire de cânepă răsucite, utilizate în special, în ape adânci. Sacul, plasă prevăzută cu deschizătură, se prindea și întindea pe o nuia îndoită în formă de arc cu coardă și frânghie legate la capetele cercului. Mreaja – prostovolul, plasă circulară, prevăzută pe margini cu greutăţi de metal, era aruncată în apă printr-o tehnică specială, pentru a cuprinde suprafeţe mari, cu diametru de câțiva metri.
Pescuitul s-a practicat, cu precădere, vara, primăvara şi toamna, în afara sezonului rece, iarna fiind îngreunat de necesitatea spargerii gheții.
 
Roxana Maria Man, Ghidul expozițiilor permanente la Muzeul Etnografic ”Anton Badea„ Editura Regsan, 2019
Pecuitul cu ostia la Filea, Mureș, 1971, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
CategoriesBlog

Prelucrarea lingurilor de lemn

Crestarea în lemn este unul din procedeele principale ale așa numitei ”civilizații a lemnului”, de realizare artistică, de rafinament, care situează obiectele de lemn realizate de meșterii din județul Mureș alături de cele de pe întreg teritoriul țării.
Materia primă este dată de lemnul brut recoltat de obicei primăvara. Se folosește lemnul dulce de salcă, plop, tei. Acesta se măsoară și se taie cu fierăstrăul la dimensiunile dorite în funcție de mărimea lingurii ce urmează să fie realizată.
Procedeul de lucru începe cu crăparea lemnului în patru bucăți, din fiecare urmând să se cioplească o lingură. Fiecare bucată de lemn se mai taie o dată în două și se cioplește cu securea. Procedeul lingurii, cuprinde în mare două mari etape de lucru – cioplirea propriu-zisă cu securea, până se obține o formă brută inițială și finisarea. Fazele de lucru cuprind scobirea părții concave și cioplirea cozii. Coada prezintă încrestări ornamentale cu diverse motive decorative.
 
Roxana Maria Man, Ocupații tradiționale ale romilor, Sibiu 2010
Meșter lingurar din Cașva, Mureș 1966, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
CategoriesBlog

Meșteșugul confecționării coșărcilor

Meșteșugul confecționării unei coșărci cuprinde mai multe etape: se curăță de coajă lemnul verde de alun, recoltat de regulă toamna, se despică și se finisează în nuiele subțiri și groase pentru făcutul ”podelei” și a ”șinelor”.
Nuiaua de alun se curbează pe genunchi și cu ajutorul cuțitului se despică „curelușa”. Se curăță apoi coaja de pe ea cu cuțitul pentru a se putea împleti. Se face colacul sau ”roata” dintr-o nuia ceva mai groasă, apoi, se leagă cu curelușa despicată. Dintr-o bucată de lemn mai gros, se despică podeaua și câte 3-4 șine mai înguste.
Împletitul începe cu legatul ”rujii” (se pornește de la mânerul coșărcii) mergându-se apoi spre margini până se ajunge la colac (roată); dacă e nevoie se mai adaugă una sau două șine mai înguste, până se termină . Împletitul se face cu trei petele odată.

Roxana Maria Man, Ocupații tradiționale ale romilor, Sibiu 2010
Împletitul coșărcii la Săcal, Mureș 1965, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

CategoriesArhiva

Claca la desfăcatul cucuruzului

Toamna, când se strângea porumbul, cei care deţineau o cantitate mai mare îl depozitau iar în zilele următoare organizau o clacă pentru desfăcat. Gazda chema un muzicant cu fluier, vioară sau acordeon, iar ca şi „desfăcători” erau chemate neveste, fete şi feciori. Feciorii cărau cucuruzul desfăcat în pod cu sacul şi coşărcile. Ştiuleţii de cucuruz, care erau mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către neveste, pe care apoi le legau la târnaţ. În timpul desfăcatului spuneau poveşti, ghicitori şi cântau.
Drept răsplată, gazda îi răsplătea cu scoruşe şi jinars iar la sfârşitul clăcii, cu o masă destul de bogată.
După ce se termina desfăcatul, feciorii, pentru a crea momente hazlii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine. După ce se scoteau pănuşile afară şi se mătura, începea jocul. Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.
Claca se face şi la alte munci: la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe câmp, a furajelor sau a lemnelor pentru ridicarea unei case.
Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă. Aşa se ajută ţăranii între ei. Clăci se fac şi în prezent.
 
Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea ținutului mureșean, Sibiu, 2010
Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, Orșova, Mureș 1965, culesul porumbului