CategoriesBlog

Drumul mierii

Vă invităm în 25 septembrie, ora 16.00, la Muzeul Etnografic „Anton Badea”, pentru a parcurge ”Drumul mierii”, cu Grama Mihai, ultimul apicultor din Europa care mai practică vânătoarea de albine.
Drumul mierii va fi reprodus prin câteva activități care (re)prezintă etapele calendarului apicol, respectiv: prezentarea principalelor activități desfășurate de stupar pentru obținerea mierii, vizionarea unui film documentar cu vânătoarea de albine, demonstrații practice cu recoltarea fagurilor (Retezatul stupilor), prezentarea expoziției etnografice Ocupații arhaice – Albinăritul, atelier de creație și povestiri despre albină- Albina harnică, degustarea unor sortimente de miere.
Obținerea mierii și creşterea albinelor au avut dintotdeauna beneficii pentru om și natură: obținerea iluminatului cu lumânări, polenizarea florilor, întocmirea calendarului apicol, cunoaşterea calităţilor mierii recoltate în anumite momente, descoperirea comorilor stupului precum lăptişorul de matcă, propolis, polen, folosite în medicina tradiţională, previzionarea vremii în baza comportamentului insectelor.
Toate au contribuit la îmbogăţirea vieții omului, care trăia într-o legătură permanentă cu natura, a calendarului popular, o culegere complexă de observații și cunoştinţe din mai multe domenii.
Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Reghin, Consiliul Local și Muzeul Etnografic ”Anton Badea” în cadrul manifestării culturale ”Zilele Culturii Reghinene”
 
Intrarea este liberă. Vă așteptăm cu drag!
CategoriesBlog

Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor pe Valea Gurghiului

În localităţile din zona Văii Gurghiului se strângeau doi până la cinci oameni, îşi pregăteau uneltele, mâncarea, băutura şi porneau de dimineaţă spre locurile ştiute. Instrumentarul necesar pentru prinderea albinelor era compus din: “cornul” confecţionat din lemn de esenţă moale sau din corn de vită, secţionat, cu o înălţime de 7-9 cm, la partea de sus se închidea cu un dop, iar “gura” se putea închide şi deschide cu un căpăcel mobil ce culisa într-un lăcaş tăiat şi scobit în corn, care pe la mijlocul înălţimii era prevăzut cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Fagurii folosiţi pe tot parcursul vânătorii trebuiau luaţi de la un stup bătrân, deoarece erau mai rezistenţi la căldură, dimensiunea lor depăşea cu 3-4 cm diametrul de la baza cornului. Alte ustensile necesare sunt: ceara pentru fum, vasul în care se făcea mursa, iasca şi merindarea.
Ajunşi într-o poiană, căutau un loc de unde să poată observa mai bine zborul albinelor şi să instaleze “masa” (o cioată, un boschet, o piatră mai mare sau o ridicătură de pământ). Pe o merindare albă se punea fagurele în care se turna mierea curată. Între timp albinele se ademeneau mai întâi cu fum de ceară cu iască, apoi erau prinse de pe flori şi introduse în corn (maxim 6 albine). Cornul se punea peste fagure, căpăcelul se trăgea încet, albinele dădeau de momeală şi, când se linişteau, însemna că începea hrănirea. Din acest moment se putea lua cornul, aşteptându-se momentul desprinderii albinelor de pe fagure, urmat de zborul în rotocoale tot mai lungi şi mai înalte, până ajungeau la înălţimea necesară observării reperelor, de unde zburau în linie dreaptă către stup.
În cele mai multe cazuri prima hrănire nu era sigură, deoarece albinele se dezorientau în timpul şederii în corn şi puteau greşi direcţia de zbor către stup, de aceea se aştepta până la întoarcerea lor la fagure şi de abia atunci se urmărea direcţia de zbor.
La a doua hrănire (de data aceasta cu mursă, albinele îşi luau direcţia chiar de pe fagure fără să mai facă rotocoale şi de data aceasta se calcula timpul parcurs care depindea foarte mult de condiţiile atmosferice.
Observând direcţia de zbor, oamenii îşi alegeau un reper, mai prindeau câteva albine de pe fagure, le introduceau în corn şi mutau masa la reperul ales pe direcţia de zbor. Cu o mutare a “mesei” de la hrănirea iniţială se ajungea de obicei într-o poiană
mare, de unde începea să se îngreuneze observarea direcţiei de zbor din cauza copacilor.
Atunci căutau un arbore mai înalt în vârful căruia să poată instala “masa” şi dădeau din nou drumul albinelor din corn la hrănire. Pe măsură ce se apropiau cu mutările de stup, albinele vor face cursele de dute-vino la intervale de timp mai scurte. Continuau astfel până ajungeau la arborele cu stupul.

Sursa: Badea, Anton; Badea-Ţuţuianu, Adriana, Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor în unele localităţi de pe Valea Gurghiului şi cursul Mureşului Superior, în: Apulum, 2000, 37, nr. 2, p.327-336.
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

CategoriesArhiva Blog

Obiceiuri la seceriș

Obiceiurile la seceriș își au originea în ritualurile agrare, prin intermediul cărora omul primitiv încerca să creeze o legătură cu forțele sacre care asigurau recolte bune.
Făcând legătura cu actul seceratului, se poate observa o asemănare: atât viața omului, cât și cea a grâului, sunt retezate de aceeași unealtă–secera, care devine, în epoca medievală, simbol al morții. Credința în existența spiritului grâului a dat naștere obiceiurilor din perioada secerișului. În societățile primitive, acest spirit trebuia să fie protejat pentru că simbolizează încheierea unui ciclu vegetal. În același timp, spiritul grâului asigură renașterea viitoarelor recolte.
Acest obicei s-a născut din credința în existența unui spirit al grâului, care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice; conform unelor tradiții el trebuie protejat, intrucât, pe de o parte, simbolizează sfârșitul unui ciclu vegetal, iar pe de altă parte, asigură renașterea. Bobul de grâu se spune că ar fi fața lui Hristos, iar la finalul secerișului, ultimele spice se înnoadă pentru ca țarina să fie protejată. Grâul are o valoare simbolică deosebită, el nu se aruncă pe jos, fiind esența pâinii noastre, celei de fiecare zi.
Cununa grâului este un vechi obicei agrar, menit să asigure rodnicia pământului, organizat la sfârşitul secerişului.
Obiectul ceremonial, care se face din spice la sfârşit de seceriş, se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba popii, barba lui Dumnezeu. El stă în centrul desfăşurării ceremonialelor şi reprezintă cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul.
În cadrul obiceiului, nu se cunoaște un ceremonial aparte de începere a muncii. Până la terminarea seceratului, când se face cununa, munca decurge după rânduiala îndătinată. La amiază se oferă clăcaşilor rachiu, apoi li se servește masa. După masă urmează ceasul de odihnă.
Pe tot timpul seceratului, fetele seceră iar flăcăii cosesc şi leagă snopii. Snopii sunt aşezaţi în clăi, în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se pune o „căciulă” – un snop aşezat vertical, cu spicele în jos.
Ceremonialul cununii urmează câteva momente: pregătirea cetelor de secerători, strângerea recoltei, în comun, şi împletirea cununii, constituirea alaiului şi plecarea lui la casa gazdei, ritualul udării cu apă a cununii, masa tradiţională la casa gazdei, jocul.
La sfârşitul secerişului se împletește o cunună din cele mai frumoase spice, luate din ultimul snop, sau dintr-o bucată de holdă lăsată anume nesecerată. Împletirea se face în 3, ca părul femeii. Cununa este împletită de 3,4 femei, având formă circulară. În unele locuri cununa are formă de buzdugan, cruce simplă sau cu mai multe braţe. Odată terminată cununa, este adusă în mijlocul secerătorilor care întind în jurul ei o horă, apoi o predau celei care urma să o poarte.
Cununa de spice se aşează pe capul celei mai harnice fete, de obicei nemăritată, dacă îndeplinește anumite condiţii de castitate, hărnicie, frumuseţe, să aibă ambii părinţi etc; se formează alaiul şi, cu cântecul cununii, se îndreaptă către sat, spre casa gazdei.
Alaiul este compus din fete tinere, neveste, vârstnici, feciori care au ajutat la recoltat. În frunte, muzica şi gospodarul, după aceea, cununa urmată de fete şi feciori. Tot timpul drumului fetele cântă „Cântecul cununii”.
În sat, cununa este aşteptată şi udată la toate porţile cu apă din abundenţă, această datină simbolizând străvechi rituri de fertilitate. În felul acesta, întreg satul participă la desfăşurarea ceremonialului.
Când alaiul ajunge la casa gazdei, este aşteptat la poartă cu căni cu apă, cununa este din nou udată. Alaiul intra apoi în casă, unde este aşteptat de gospodari cu masa pusă, cu un colac, cu o sticlă de vin/ rachiu. Ei ocolesc de trei ori masa cântând, apoi aşează în mod solemn cununa pe masă.
Gazda ia cununa, o atârnă la grindă şi o păstrează până la semănatul următor. Urmează masa oferită de gazdă celor care au luat parte la secerat şi apoi petrecerea și jocul.
Cununa spicului de grâu era făcută de o femeie bătrână, ajutată de fetele mai tinere, fiind confecționată din spice de grâu și din flori de câmp, iar pe lângă cunună se făcea o cruce din spice care, ulterior, era pusă la o icoană până în anul următor. După ce cununa e terminată, un alai alcătuit din fete tinere, neveste si feciori care au ajutat la recoltă, se îndreaptă spre sat, cântând si jucând în fața caselor gospodarilor, în acest fel întreaga comunitate sătească participă la acest ceremonial. Ajunsi la casa gazdei, cununa este udată, fetele cântă și așează cununa pe masă. Cununa, ulterior, este așezată de către gazdă, la loc de cinste, în casă. Acest ceremonial se încheie cu o masă oferită de gazdă, cu joc și voie bună.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Sânmihaiu de Pădure, jud. Mureș, 2008
CategoriesBlog

Vara și muncile agricole

Obiceiurile tradiționale ale verii se înfiripă și evoluează pe un calendar neoficial care cuprinde câteva sute de personaje reale sau imaginare, ierarhizate. Calendarul planifică practic întreaga activitate din spațiul tradițional, pe sezoane, săptămâni, zile și chiar momente ale acestora, precizând timpul optim pentru arat, semănat, culesul roadelor, formarea turmelor, tunsul pomilor și al viei, zile favorabile pentru pețit, logodit, vrăji, farmece, culegerea plantelor de leac etc.
În satul tradițional, cele mai multe obiceiuri erau legate de ciclul agrar, care juca un rol important în viața comunității. Toate riturile și obiceiurile au ca țel suprem rodirea pământului, belșugul culturilor.Unele obiceiuri erau ritualuri de fertilizare, de prevenire și de apărare împotriva unor dezastre naturale, iar altele constituiau o ofrandă adusă în semn de mulțumire, pentru produsele obținute.
Cele mai numeroase și impunătoare sunt cele legate de agricultură, îndeletnicire care pretinde o succesiune de rituri. Sacralitatea apei și virtuțile ei benefice, stau la baza credințelor și practicilor terapeutice. Apa este prezentă în toate riturile de trecere, cele care marchează viața omului, alteori cu rol de consacrare, alteori în riturile agrare. Paparuda este un ritual de aducere sau invocare a ploii, un ritual magic, aparținând cultelor agrare. În timp de secetă, tinerele fete din sat dansează jocul Paparudelor, îmbrăcate în frunze, în timp ce femeile din sat le stropesc cu găleți cu apă. Paparuda este însoțită de un cortegiu care merge prin sat de la o casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un cântec, bătând din palme, în timp ce paparuda joacă un dans săltăreț.
Paparuda invocă ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin răpăitul tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin textul pe care trebuie să îl spună cu ardoare. În concepţia populară, se consideră, aşadar, că imitarea ploii, invocarea ei, este suficientă pentru a se produce. De asemenea, se consideră că „masca verde”, frunzele şi florile cu care se împodobesc paparudele, reprezintă spiritul vegetaţiei, ce se va regenera odată cu căderea ploilor. De asemenea, se crede că purtarea „măştii verzi” influenţează bogăţia culturilor.
La data de 29 iunie, apare un personaj cu o mare valoare simbolică, Sânpetru, considerat și patronul agricultorilor, sărbătoare cu dată fixă. El hotărăște starea finală a recoltelor, pentru că dezleagă și leagă căldura și ploaia, atât cât trebuie pentru o recoltă bună, pentru cei care îi respectă ziua, nelucrând. Începând cu acestă zi, cucul și privighetorile nu mai cântă , în timp ce scânteile produse de biciul Sf. Petru se transformă în licurici care îi păzesc pe cei rătăciți pe drumurile de munte sau în pădure. Pentru a fi feriți de rele, oamenii poartă la ei usturoi și pelin.
O altă sărbătoare cu zi fixă este data de 20 iulie, Sfântul Ilie. Poporul îl celebrează pe Sfântul Ilie ca fiind patronul verii caniculare, cel care răcorește atmosfera desfăcând ploile. Ca orice sfânt, ține ca sărbătoarea lui să fie respectată cu strictețe cu toate interdicțiile pe care le impune. Oamenii nu lucrează în această zi și nu mănâncă mere, pentru ca grindina să nu fie de mărimea lor. Ziua Sfântului Ilie marcheză și miezul verii pastorale , când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată dupĂ urcarea oilor la stână. Luna iulie, denumită în popor și Cuptor, este cea mai primejdioasă lună pentru culturile vegetale avându-l ca figură centrală pe Sf. Ilie, apărător dar și un adversar de temut al oamenilor, în funcție de cum aceștia respectă sau nu sărbătoarea. Astfel că Sf. Ilie rămâne în calendarul agrar popular un ,,zeu” de temut în lupta cu diavolul.
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Ibănești, jud. Mureș, 1969