CategoriesArhiva
By

Coborâtul oilor de la munte sau „Ospățul oilor”

„Ospăţul oilor” este o sărbătoare care încheie anul pastoral şi care se organizează la 14 octombrie de ziua Cuvioasei Paraschiva. Localnicii numesc această zi şi Vinerea Mare pentru că, spun ei, Sfânta Vinere era ocrotitoarea ciobanilor.
În ziua de 14 octombrie, în Vinerea Mare, turma se sparge, oile se aleg, se hotărăşte unde se face tomnatul, se face plata ciobanilor şi se sărbătoreşte printr-un „ospăţ” întoarcerea oilor şi a ciobanilor. Începe acum a doua perioadă a anului pastoral, caracterizată prin fertilitate, apariţia mieilor primăvara şi absenţa randamentului economic.
În decursul anilor, datorită transformărilor economice şi social-politice, tipul arhaic de păstorit a suferit numeroase modificări şi în satele de pe la noi, iar ciobănia nu mai este o meserie cum era înainte, poate şi datorită scăderii numărului de animale. În raza satului, în acest an, se aflau 10 turme de oi şi 10 stâni.
Gazdă la obicei ne-a fost Gavril de la Bonzăreşti; el este şeful stânei şi urmează o tradiţie de familie – străbunicul, bunicul şi părinţii săi au avut aceeaşi ocupaţie iar el ciobăneşte de copil, de aproape 60 de ani.
Stâna lui Gavril, situată în partea de nord-est a hotarului comunal, pe platoul Bonzăreşti, alcătuit dintr-un şir de culmi compacte, este o stână propriu-zisă, cu toate dotările specifice. Stâna, căreia i se mai spune şi sălaş, este o construcţie aproape pătrată, din scândură, cu acoperişul în două ape. Ea este un însemn al obârşiei şi vetrei străbune, aici se prepară caşul, urda, jântiţa; aici se găseşte comarnicul (poliţa pe care se pune caşul la uscat), un pat, o masă, vasele pentru prepararea produselor şi vatra liberă. Inventarul pastoral de la stână şi-a păstrat neschimbată denumirea, în funcţie de rosturile lui şi cuprinde, printre altele: blidele, budaca (vas de lemn pentru adunatul laptelui), bodârlăul, ceaonul din fontă pentru mămăligă, cel din cupru pentru fiert zărul, comarnicul, crinta (suport din scândură pentru scurs caşul), covata (vas de lemn pentru frământat brânza), găleata (vas din lemn pentru muls), linguri pentru prepararea laptelui, pânzătură (ţesătura prin care se strecoară caşul), pirostria (suport de metal pentru pus ceaunul la foc), sălşerul (o cracă cu cioturi pe care se pun vasele la uscat).
Aproape de stână se află grajdul şi strunga, ocolul oilor. Despre strungă, legea bătrânească spune că trebuie mutată la 8-10 zile, pentru a feri oile de „boala sufocării” şi pentru gunoirea păşunii.
Momentele importante ale sărbătorii sunt: alegerea oilor – stabilirea tomnatului, socoteala ciobanilor, masa, rugăciunea preotului şi petrecerea.
Mai întâi, din strungă se alege oaia pe care o taie la ospăţ, apoi şeful de stână cheamă proprietarii să-şi aleagă oile – fiecare după semnul de proprietate
Cei care au oi şi nu au fost în vărat plătesc văratul cu două cupe de făină de mălai sau două cupe de porumb boabe şi/ sau o sumă de bani. Tot în stabilirea „bgirului” sunt trecute şi cele 5,5 kg brânză şi 0,500 kg urdă pe care ciobanul le dă pentru o oaie proprietarului.
Ciobanii trebuie să dea socoteală pentru oile lipsă. Dacă nu pot arăta urechile cu semnul de proprietate, trebuie să le plătească la valoarea pieţei.
Scopul practic al acestei ocupaţii îl constituie valorificarea produselor. Dintotdeauna această ocupaţie a avut un rol important, în general, dar într-un mod special pentru comunitatea celor ce o practică.
 
Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea ținutului mureșean, Sibiu, 2010
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
CategoriesBlog
By

Drumul mierii

Vă invităm în 25 septembrie, ora 16.00, la Muzeul Etnografic „Anton Badea”, pentru a parcurge ”Drumul mierii”, cu Grama Mihai, ultimul apicultor din Europa care mai practică vânătoarea de albine.
Drumul mierii va fi reprodus prin câteva activități care (re)prezintă etapele calendarului apicol, respectiv: prezentarea principalelor activități desfășurate de stupar pentru obținerea mierii, vizionarea unui film documentar cu vânătoarea de albine, demonstrații practice cu recoltarea fagurilor (Retezatul stupilor), prezentarea expoziției etnografice Ocupații arhaice – Albinăritul, atelier de creație și povestiri despre albină- Albina harnică, degustarea unor sortimente de miere.
Obținerea mierii și creşterea albinelor au avut dintotdeauna beneficii pentru om și natură: obținerea iluminatului cu lumânări, polenizarea florilor, întocmirea calendarului apicol, cunoaşterea calităţilor mierii recoltate în anumite momente, descoperirea comorilor stupului precum lăptişorul de matcă, propolis, polen, folosite în medicina tradiţională, previzionarea vremii în baza comportamentului insectelor.
Toate au contribuit la îmbogăţirea vieții omului, care trăia într-o legătură permanentă cu natura, a calendarului popular, o culegere complexă de observații și cunoştinţe din mai multe domenii.
Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Reghin, Consiliul Local și Muzeul Etnografic ”Anton Badea” în cadrul manifestării culturale ”Zilele Culturii Reghinene”
 
Intrarea este liberă. Vă așteptăm cu drag!
CategoriesBlog
By

Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor pe Valea Gurghiului

În localităţile din zona Văii Gurghiului se strângeau doi până la cinci oameni, îşi pregăteau uneltele, mâncarea, băutura şi porneau de dimineaţă spre locurile ştiute. Instrumentarul necesar pentru prinderea albinelor era compus din: “cornul” confecţionat din lemn de esenţă moale sau din corn de vită, secţionat, cu o înălţime de 7-9 cm, la partea de sus se închidea cu un dop, iar “gura” se putea închide şi deschide cu un căpăcel mobil ce culisa într-un lăcaş tăiat şi scobit în corn, care pe la mijlocul înălţimii era prevăzut cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Fagurii folosiţi pe tot parcursul vânătorii trebuiau luaţi de la un stup bătrân, deoarece erau mai rezistenţi la căldură, dimensiunea lor depăşea cu 3-4 cm diametrul de la baza cornului. Alte ustensile necesare sunt: ceara pentru fum, vasul în care se făcea mursa, iasca şi merindarea.
Ajunşi într-o poiană, căutau un loc de unde să poată observa mai bine zborul albinelor şi să instaleze “masa” (o cioată, un boschet, o piatră mai mare sau o ridicătură de pământ). Pe o merindare albă se punea fagurele în care se turna mierea curată. Între timp albinele se ademeneau mai întâi cu fum de ceară cu iască, apoi erau prinse de pe flori şi introduse în corn (maxim 6 albine). Cornul se punea peste fagure, căpăcelul se trăgea încet, albinele dădeau de momeală şi, când se linişteau, însemna că începea hrănirea. Din acest moment se putea lua cornul, aşteptându-se momentul desprinderii albinelor de pe fagure, urmat de zborul în rotocoale tot mai lungi şi mai înalte, până ajungeau la înălţimea necesară observării reperelor, de unde zburau în linie dreaptă către stup.
În cele mai multe cazuri prima hrănire nu era sigură, deoarece albinele se dezorientau în timpul şederii în corn şi puteau greşi direcţia de zbor către stup, de aceea se aştepta până la întoarcerea lor la fagure şi de abia atunci se urmărea direcţia de zbor.
La a doua hrănire (de data aceasta cu mursă, albinele îşi luau direcţia chiar de pe fagure fără să mai facă rotocoale şi de data aceasta se calcula timpul parcurs care depindea foarte mult de condiţiile atmosferice.
Observând direcţia de zbor, oamenii îşi alegeau un reper, mai prindeau câteva albine de pe fagure, le introduceau în corn şi mutau masa la reperul ales pe direcţia de zbor. Cu o mutare a “mesei” de la hrănirea iniţială se ajungea de obicei într-o poiană
mare, de unde începea să se îngreuneze observarea direcţiei de zbor din cauza copacilor.
Atunci căutau un arbore mai înalt în vârful căruia să poată instala “masa” şi dădeau din nou drumul albinelor din corn la hrănire. Pe măsură ce se apropiau cu mutările de stup, albinele vor face cursele de dute-vino la intervale de timp mai scurte. Continuau astfel până ajungeau la arborele cu stupul.

Sursa: Badea, Anton; Badea-Ţuţuianu, Adriana, Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor în unele localităţi de pe Valea Gurghiului şi cursul Mureşului Superior, în: Apulum, 2000, 37, nr. 2, p.327-336.
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”

CategoriesArhiva
By

Culesul mierii din natură

Albina a ajutat la crearea lumii, legendele mitologice confirmă inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina era considerată sfântă, iar albinăritul era considerată o ocupație sacră, deoarece în urmă cu mult timp se ocupau cu această îndeletnicire preoții și învățătorii de la sate, făcând din ceara albinelor lumânări.
Puțină miere îndulcea viața fiecăruia, indiferent de greutăți. Țara noastră este numită metaforic paradisul albinelor, pentru relieful variat, munți împăduriți, dealuri cu livezi, câmpii și văi, astfel că albinăritul a putut fi o ocupație de seamă a locuitorilor acestor zone.
Vânătoarea de albine, numită bărcuit, s-a practicat și la poalele munților Gurghiu și Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor primăvara, pentru creșterea lor domestică și culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul are rezervele cele mai mari. În poienile cu flori, bărcașii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti ,,masa” de începere a vânătorii.
Bărcașii alegeau un luminiș, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcțiile. Puneau un fagure de miere, pe care se așezau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule de miere, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălțimea de unde își găseau reperul către stup. Din acel moment, zborul lor continuă în linie dreaptă. Ulterior se mai prindeau albine în corn, pentru a servi călăuză la așezarea celeilalte ,,mese” care aducea un alt reper pentru a ajunge la scorbura cu stupul.
Stupul uneori era așezat la o înălțime joasă, încât puteau lucra de la sol, alteori era la înălțime mare, fiind nevoiți să se urce în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcașii foloseau diferite instrumente: fumigena, securi, fireze etc. Odată locul marcat, seara când albinele se așezau, se făcea o ,,bortă” (săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea în ,,bortă” a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf.
De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele, au fost secționate în butuci aduși lângă case, iar ulterior, albinele erau așezate în coșnițe și lăzi.
În zilele noastre albinăritul sau (apicultura) a căpătat o importanță mare datorită invenției stupului de lemn, astfel încât a devenit o ocupație a oamenilor care iubesc albinele și natura.
 
Bibliografie: V. Butură, Etnografia poporului român, Cluj, 1978
I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2003
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, reprezentând vânătoarea de albine, Orșova, 1963
CategoriesArhiva
By

Luna lui Cuptor

Luna iulie prezintă mereu o maturizare anuală a timpului sub nimbul solar, la vremea nedeilor sântilineşti, calendarul popular oferind acestui segment de timp multe momente sărbătoreşti, când credinţele rodesc în spaţiul în care omul îşi modelează ritmurile diurne şi riturile.
Luna iulie, în tradiția populară, este întâlnită sub numele de luna lui Cuptor, deoarece în această lună se înregistrează cele mai mari temperaturi din întreg anul. Este o lună plină de tradiții, acum se coc și se recoltează lanurile de grâu. Se spune că toți sfinții prăznuiți în această lună, au puteri mari asupra recoltelor și le protejează, dacă sunt cinstiți de către oameni, iar dacă nu, le pot distruge. În calendarul roman, luna iulie, era a cincea lună, numită Quintilis. Numele de Iulie, provine de la Iulius Cesar, născut în această lună. Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului: Pricopul, Panteliile, Circovii de Vară, Sântilie, Pantelimon, Foca etc.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Subcetate, jud. Harghita, 1967