CategoriesBlog
By

Timpul carnavalului Fărșangul

La auzul cuvântului „fărșang”, toată lumea se gândește la distracție, dans, la bal mascat. Puțini dintre oameni știu însă ce se sărbătorește în această perioadă, când începe și când se sfârșește.
Cercetătorii au descoperit, în unele însemnări din secolul al XV-lea, că oamenii vremii, într-o anumită perioadă a anului, se îmbrăcau în vestimentația unor personaje, se mascau.
Secole la rând, „fărșang”-ul reprezenta o sărbătoare care, de regulă, începea după Bobotează (6 ianuarie) și ținea până la începutul postului mare (postul negru) și se repeta anual. Acest interval de timp era o perioadă în care oamenii își luau rămas bun de la iarnă, așteptau primăvara și întruchipau lupta simbolică dintre iarnă și primăvară.
Obiceiurile legate de această perioadă aveau menirea de a prezenta apropierea primăverii. Înmormântarea iernii reprezenta, totodată, și alungarea răului acumulat peste an. Țăranii îmbrăcau un manechin făcut din paie, reprezentând „fărșang”-ul, care, în cadrul unei petreceri, era ars. Au existat localități în care lupta dintre iarnă și primăvară a fost prezentată/jucată de persoane costumate ca atare. Spre sfârșitul acestei perioade persoanele costumate umblau din gospodărie în gospodărie să adune donații pentru muzicanții care participau la această sărbătoare.
Odinioară nunțile erau organizate tot în această perioadă, deoarece în imaginația populară persista un crez conform căruia există o strânsă legătură între natura care se trezește și tinerii însurăței. Un rol semnificativ în alegerea partenerului de viață l-au avut balurile organizate în această perioadă. Uneori se întâmpla ca fetele care rămâneau nelogodite sau nemăritate să fie luate în derâdere.
Ultima zi a fărșangului, numită „marțea lăsării cărnii”, (húshagyókedd – cu 47 de zile înainte de Paște), reprezintă și începutul perioadei postului negru. În această zi băieții costumați vizitau gospodăriile localității, invitau gazdele la bal, jucau fetele gospodăriei și cereau bani pentru muzicieni.
În funcție de localități, obiceiul se desfășura în diferite moduri, fie prin paradă, fie obiceiul era prezentat în spații închise, de regulă la șezători.
Paradele carnavalului erau organizate în localități mai mari – comune sau orașe. Participanții la aceste parade se costumau în diferite personaje – frizer, preot, comerciant, cerșetor , medic, mireasă, mire etc., iar dialogul dintre acestea erau, de multe ori, improvizat de către participanți și aveau menirea de a prezenta calitățile și defectele personajului pe care îl întruchipau/jucau. Pe lângă aceste personaje omenești, participanții se deghizau cu drag și în animale precum ursul, calul, țapul etc.
Acest vechi obicei, cu tradiție de sute de ani, a fost readus la viață, în mai multe localități ale județului Mureș, precum Câmpenița, Breaza, Fântânele, Sâncrai, Sângeorgiu de Mureș, Glăjărie. Specificul obiceiului în aceste localități era că personajele prezentate erau întruchipate numai de băieți. După ce se aduna ceata de comedianți, aceștia treceau pe la fiecare poartă a localității, unde erau omeniți de către gazdele care, ulterior, erau invitate la bal. După colindarea fiecărei gospodării, distracția se muta în căminul cultural al localității și ținea până a doua zi dimineață.
Text: Kozma Jozsef, muzeograf
Fotografii reprezentând ”Fărșangul”, în localitatea Breaza, Mureș, 1990-2006, arhiva personală Demeter Aranka.
CategoriesBlog
By

Câșlegile de iarnă

Perioada sărbătorilor de iarnă se încheie cu Boboteaza, o sărbătoare cu aceleași semnificații și strat de credințe cu ale Crăciunului. Tradițiile acesteia converg în jurul ideii de purificare, de curățare generală, care însoțesc renașterea, de acum totul se va regenera.
Aceste credințe conferă timpului un caracter prevestitor, care vine și din faptul că, odată trecut solstițiul de iarnă, ziua crește și, odată cu ea, soarele și forța vieții, dar și dorința oamenilor de a se poziționa bine în raport cu ea.
Astfel, după purificarea generală, prin Botezul Domnului și prin practici de la Bobotează, intrăm într-o perioada de anticipare, de aflare a noului an agrar, prin interpretări ale vremii și ale semnelor naturii. Este o perioadă de câteva săptămâni de dezlegare numită Dulcele Crăciunului sau Câșlegile de iarnă, în care se organizau șezători.
În această perioadă, cuprinsă între sărbătorile de iarnă și intrarea în postul Paștelui, întâlnim în calendarul religios mai mulți sfinți, ținuți pentru sănătate, alungarea bolilor și a spiritelor rele, și pentru apărarea împotriva prădătorilor.
Este o perioadă fragilă atât pentru om cât și pentru natură, atât sănătatea oamenilor și a animalelor din gospodărie cât și natura, sunt vulnerabile și trebuie protejate, prin practici diverse.
În mentalitatea populară, orice boală, nenorocire sau pagubă, care se abătea asupra oamenilor sau gospodăriei era văzută ca o consecință a unui dezechilibru de natură spirituală, a raportului între forțele binelui și ale răului, care trebuia restabilit. Prin practici de influențare, bazându-se pe o gândire magică și prin religie, rugându-se la sfinți, omul tradițional acționa însăși asupra naturii lucrurilor, intervenind la originea lor, – îmblânzea spiritul bolii și al animaleor sălbatice lăsându-le ofrandă la marginea satului pentru ca boala să nu se stabilească în comunitate și animalele sălbatice să nu le atace gospodăria.
Întîlnim și o serie de practici de apărare și de purificare care vizau protejarea gospodăriei, prin afumarea cu plante magice și tămîie aprinsă a oboarelor animalelor, stropirea cu aghiasmă rămasă de la Bobotează. În această perioadă sunt mai multe sărbători populare/zile ținute împotriva lupilor și urșilor, având în centru imaginea unor animale mitologice.
În lunile ianuarie, februarie, muncile agricole erau puține, se rezumau la cele pregătitoare, la reparații și la pregătirea uneltelor, predominând muncile casnice, unde exista pericolul de accidente, de aceea întâlnim și sfinți ținuți în acest scop.
Text: Roxana Man
Bibliografie: Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, vol 1; Narcisa Alexandra Știuca, Spirala sărbătorilor
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea” Reghin
CategoriesBlog
By

Pâinea rituală, un prag al sărbătorii

Trecerea de la cotidian la sărbătoare trebuie solemnizată și purificată. Ea se realizează prin două acțiuni, cu finalitate alimentară, care, în context obișnuit, au aparența unor acte obișnuite, profane, dar în context sărbătoresc, însoțite de gesturi rituale, marchează intrarea în timpul sărbătorii, ca praguri. Acestea sunt făcutul pâinii și sacrificiul animal.
Pâinea și colacul, la sărbătorile de iarnă, au o semnificație de bogăție și belșug, o bunăstare generală vizată și în anul care urmează. Pâinea/colacul menesc un viitor mai bun și, prin simbolismul complex, transmit informații în comunicarea cu semenii, cu Dumnezeu dar și cu strămoșii mediind legătura între lumea de aici și cea de dincolo, prin care este asigurată liniștea.
Pâinea și colacul reprezintă dar și ofrandă și sunt pregătite pentru masa din ajunul Crăciunului, cu care sunt întâmpinați colindătorii.
Sursa: Pași spre sacru, Ofelia Văduva
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
CategoriesBlog
By

Sânpetru de Iarnă

În 16 ianuarie este miezul iernii pastorale, Sânpetru de Iarnă, sau ”miez de iarnă” care asemeni lui Sântandrei este un stăpân al lupilor. El apare în ipostaza de apărător al gospodăriilor țărănești dar și de distrugător, influențând comportamentul prădător al animalelor sălbatice, al lupilor. Aceste credințe sunt reflectate printr-o serie de tradiții populare împletite cu legende și povești biblice.
În calendarul religios această zi este dedicată Sfântului Petru sub numele de Închinarea Cinstitului Lanț al Sfântului Apostol Petru, amintind de o minune săvârșită în timpul împăratului Irod. Se spune ca îngerul Domnului a venit într-o noapte la închisoarea unde apostolul era întemnițat și a sfărâmat lanțurile cu care acesta era legat. Aceste lanțuri, au fost folosite apoi pentru tămăduirea bolilor și alungarea duhurilor rele, fiind păstrate ca vestigii prețioase. Minunea înfăptuită într-un timp exemplar, a generat o serie de tradiții orale referitoare la puterile Sfântului Petru de a lega cu lanțul ciuma și gura lupilor.
Se spune că în această noapte Sânpetru coboară pe cal, din Rai, în haine albe, printre fiarele sălbatice și hotărește ce animal sau om să fie atacat și niciun animal sălbatic nu atacă fară permisiunea sfântului.
Sfântul Petru de Iarna și Sfântul Petru de Vară reprezintă două repere temporale ale anului pastoral și agricol. La sate, în trecut, 16 ianuarie era o zi de mare sărbătoare în care nu se lucra, fiind ținută prin respectarea unor interdicții și înfăptuirea unor acte rituale de apărare. În această zi femeile pregăteau și împărțeau covrigi, Sânpetru fiind și stăpânul sufletelor morților.
Sursă bibliografică: Spirala Sărbătorilor, Narcisa Alexandra Știucă
Fotografie din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
CategoriesBlog
By

Portul tradițional maghiar de pe Valea Mureșului Superior

Zona etnografică a Văii Mureșului Superior cuprinde spațiul geografic dintre Reghin și Toplița. În această zonă sunt incluse și localitățile maghiare aflate pe ambele maluri ale Mureșului, până la Deda, precum și localitățile aflate pe malul Luțului.
Până la izbucnirea Primului Război Mondial, femeile purtau rochii lungi care ajungeau până la gleznă, după această perioadă acestea au început treptat să se scurteze, până la genunchi ca și la celelalte porturi populare secuiești.
La început, cămășile (iile) erau confecționate din pânză de casă – in, cu timpul acestea, mai ales cele folosite cu ocazia sărbătorilor, au fost confecționate din pânză de bumbac de casă, ulterior din „giolgi” de bumbac, achiziționat din comerț.
Gulerul cămășii era înalt, decorat cu dantelă. În față, cămașa avea o despicătură îngustă, cât să încapă capul prin ea, pe laterale era decorată cu cusătură și se închidea cu nasturi. Peste cămașă era îmbrăcată rochia.
Vârstnicii își confecționau îmbrăcămintea doar din stofe (pânză) de culori închise – gri, maro, albastru, peste care îmbrăcau rochia neagră. Fetele își alegeau singure culorile stofelor din care doreau să-și confecționeze/croiască costumele, ca acestea să nu fie identice cu costumele celorlalte fete și să iasă în evidență.
Portul fetelor și al femeilor: cămașă, poale, rochie, șorț.
Materialul din care se confecționa rochia era identic cu cel al vestei. Vesta era croită în așa fel ca decorul cămășii să iasă în evidență. Anchiorul vestei (pe umeri) era îngust și fiecare fată și-l împodobea după bunul plac, se încheia cu nasturi sau cataramă. Peste rochie era luat șorțul, decorat cu o dantela lată de 1,5 cm, legat pe lateral cu un cordon tivit cu cipcă care se lărgea la capete.
Odinioară poalele, cămașa cu poale, se confecționau din câlți. Aceste cămăși erau folosite la activitățile zilnice gospodărești, pe câmp etc., iar cele purtate cu ocazia sărbătorilor se croiau din giolgi.
La Aluniș de pildă a intrat în obicei ca sub rochie și peste poale să fie luată una sau două fuste.
După anii ’30 rochia este despicată în două, astfel vesta și fusta devenind componente separate ale portului popular. Începând din anii ’20 vesta este confecționată din catifea roșie sau verde, decorată cu perle albe, iar fusta se scurtează până la genunchi.
Portul bărbătesc
În contrast cu portul popular femeiesc care, începând din anii ’30, treptat, s-a schimbat, portul popular bărbătesc (Voivodeni) a rămas neschimbat și în folosință până la începutul anilor ’70.
Pe cap, băieții purtau clop de culoare verde, bărbații de culoare gri sau neagră, cu o bentiță neagră de jur împrejur, iar iarna toate generațiile purtau cușmă de culoare neagră.
Cămășile purtate la activitățile zilnice erau croite din pânză de cânepă, însă cele de sărbătoare erau croite din bumbac.
Conform documentelor informative ale vremii, cămășile erau numite cămăși cu „guler rusesc” deoarece acesta avea o înălțime de 2 cm și stătea drept în jurul gâtului. Umerii cămășilor erau cusuți cu material dublu pentru evitarea uzurii, mânecile aveau o lățime de 67 cm, manșeta era încrețită și se încheia cu nasturi albi.
Un accesoriu important al portului bărbătesc a fost vesta croită din postav de casă, cu un buzunar mic pe piept, două mari pe laterale, încheiate cu 4-5 nasturi.
Pantalonii erau confecționați din postav de casă, de culoare gri folositi la activitățile zilnice, și din postav alb la sărbători. Cu trecerea timpului postavul de casă din care își croiau pantalonii a fost înlocuit cu țesătură neagră cumpărată din comerț.
Haina bărbătească se confecționa tot din postav de casă și era de două tipuri. Haina folosită zi de zi în activitățile gospodărești și agricole era fără guler țesută în două ițe, iar cea de sărbătoare era țesută în 4 ițe, din postav gri și se încheia cu un rând de 5 nasturi. Iarna i se atașa un guler din blană de oaie neagră iar în interior o căptușeală.
Galerie foto