Cânepa este una dintre cele mai vechi plante cultivate în țara noastră, fiind utilizată în principal pentru obținerea fibrelor folosite la confecționarea țesăturilor. Cantitatea de cânepă cultivată anual, acoperea necesarul de îmbrăcăminte al unei familii și necesarul pentru confecționarea textilelor folosite în casă și gospodărie. Țesăturile de cânepă erau incluse și în zestrea fetelor. Începând cu anii ’60 apare scăderea constantă a culturii acestei plante. Procesul lung și obositor de cultură și obținere a fibrelor, precum pătrunderea materialelor textile industriale, au determinat, într-o oarecare măsură, eliminarea culturii.

Recoltarea cânepii, are implicații directe în calitatea fibrei. Culoarea, elasticitatea, duritatea și rezistența sunt afectate de gradul de maturitate a plantei. În Transilvania, cânepa de vară și de toamnă se recoltau separat, ambele fiind culese în momentul când planta ajungea la maturitate, în luna iulie – cea de vară și în august cea de toamnă .

”Mănușile” (snopii) de cânepă după ce erau culese, se puneau la uscat câteva zile, rezemate de gard în poziție verticală. Uscarea se făcea pentru îndepărtarea frunzelor și a inflorescenței plantei. După uscare avea loc topitul cânepii, o operațiune de separare a fibrelor de tulpină prin păstrarea plantelor în apă, pe o perioadă determinată. După încheierea topirii, fiecare mănușă se spăla în apă curgătoare, până ce erau eliminate frunzele și materia verde degradată. Uscarea cânepii după spălare, se făcea prin răsfirarea ei la loc însorit pe gard.

Fibrele erau extrase apoi prin ruperea unui mănunchi de tulpini lemnoase, sau prin tragerea fibrelor cu mâna. Acestor două metode de extragere a fibrelor, cronologic le- a urmat melițatul cu melița. Operațiunea de melițare presupunea trecerea mănușii de cânepă între limbă și șanțul meliței, ruperea părții lemnoase și eliberarea fibrei.

Pieptănatul cânepii era următoarea etapă prin care fibrele se pregăteau pentru tors. Pentru pieptănatul cânepii se foloseau trei piepteni, de diferite dimensiuni. În urma acestei perieri se obțineau trei categorii de fibre, definite în grosime și lungime: ,,fuiorul”; ,,urzeala”; ,,câlții”. Torsul cânepii era o operațiune dificilă, datorită asprimii și grosimii fibrei. Fibra de cânepă fiind mai lungă decât cea de lână, caierul avea o formă alungită, legându-se pe jumătatea superioară a furcii. Cânepa se torcea numai răsucit, într-o singură direcție, astfel că ”jirebiile” de cânepă se păstrau împletite, evitându-se încâlcirea firelor.

Vă invităm să vizitați expoziția de port tradițional românesc, din patrimoniul muzeului, o colecție care cuprinde costume populare din mai multe zone etnografice ale țării. Expoziția se află în clădirea principală, monument istoric și de arhitectură clasa A datând din 1892.

Costumul popular este o componentă importantă a identității culturale a unui popor, și element definitoriu în conturarea unor particularități etnografice zonale. El reflectă preocuparea pentru împlinirea unor nevoi atât materiale cât și de natură spirituală. Evoluția costumului este strâns legată de dezvoltarea ocupațiilor si a modului de viață al oamenilor.

Evoluția istorică a spațiului românesc, existența unor formațiuni politice și regiuni istorice distincte a condus la conturarea unor regiuni și zone etnografice diferențiate. Acestea s-au caracterizat prin conștiința oamenilor că formează și aparțin aceleiași formatiuni culturale cu dialect /grai propriu, caractere etnografice definitorii privind așezările, arhitectura, ocupațiile și un stil al artei /creației populare specific.

Structura morfologică și funcțională a pieselor componente ale costumului popular și portului popular tradițional și materia primă din care acestea au fost confecționate au fost condiționate de o serie de factori- geografici, economici și istorici. Factorii geografici, mai ales clima, au influențat alegerea materialelor, în timp ce cei economici, prin ocupații, au determinat folosirea unui anumit tip de îmbrăcăminte.

Prin urmare, în zonele montane și premontane, cu ierni aspre și veri cu variații mari de temperatură și precipitații bogate, materia primă de bază folosită pentru confecționarea elementelor costumului popular ce îmbracă trupul este lâna și blana oilor, iar pentru piesele cu rol de prim veșmânt (cămașă, izmene), cânepa și inul, plante autohtone cultivate în gospodărie. În zonele colinare și de câmpie, cu ierni mai blânde și veri călduroase, care aveau economie preponderent agricolă, s-au folosit în special fibre vegetale, pentru îmbrăcămintea de vară, iar pentru cea de iarnă, lână și în mică măsură blana oilor.

În cazul portului popular mureșean, ca și a celui din Transilvania, în care se include, asupra evoluției lui și-a pus amprenta, influențându-l destul de mult, expansiunea costumului din Mărginimea Sibiului și activitatea atelierelor meșteșugărești.

Costumul de Săliște a avut o tendință de expansiune în județ, influențând în special portul popular din Podișul Târnavelor și Câmpia Transilvaniei. Această expansiune a fost înlesnită și de o componentă economică: apariția materialelor de fabrică, care necesitau muncă mai puțină și ornamente reduse (catrințe din postav, panglici înguste din catifea care înlocuiesc râurii din câmpurile ornamentale ale cămășilor).

Un alt element care a influențat portul popular mureșean a fost activitatea atelierelor meșteșugărești, prin produse de cojocărit și pielărit.