CategoriesArhiva
By

Coborâtul oilor de la munte sau „Ospățul oilor”

„Ospăţul oilor” este o sărbătoare care încheie anul pastoral şi care se organizează la 14 octombrie de ziua Cuvioasei Paraschiva. Localnicii numesc această zi şi Vinerea Mare pentru că, spun ei, Sfânta Vinere era ocrotitoarea ciobanilor.
În ziua de 14 octombrie, în Vinerea Mare, turma se sparge, oile se aleg, se hotărăşte unde se face tomnatul, se face plata ciobanilor şi se sărbătoreşte printr-un „ospăţ” întoarcerea oilor şi a ciobanilor. Începe acum a doua perioadă a anului pastoral, caracterizată prin fertilitate, apariţia mieilor primăvara şi absenţa randamentului economic.
În decursul anilor, datorită transformărilor economice şi social-politice, tipul arhaic de păstorit a suferit numeroase modificări şi în satele de pe la noi, iar ciobănia nu mai este o meserie cum era înainte, poate şi datorită scăderii numărului de animale. În raza satului, în acest an, se aflau 10 turme de oi şi 10 stâni.
Gazdă la obicei ne-a fost Gavril de la Bonzăreşti; el este şeful stânei şi urmează o tradiţie de familie – străbunicul, bunicul şi părinţii săi au avut aceeaşi ocupaţie iar el ciobăneşte de copil, de aproape 60 de ani.
Stâna lui Gavril, situată în partea de nord-est a hotarului comunal, pe platoul Bonzăreşti, alcătuit dintr-un şir de culmi compacte, este o stână propriu-zisă, cu toate dotările specifice. Stâna, căreia i se mai spune şi sălaş, este o construcţie aproape pătrată, din scândură, cu acoperişul în două ape. Ea este un însemn al obârşiei şi vetrei străbune, aici se prepară caşul, urda, jântiţa; aici se găseşte comarnicul (poliţa pe care se pune caşul la uscat), un pat, o masă, vasele pentru prepararea produselor şi vatra liberă. Inventarul pastoral de la stână şi-a păstrat neschimbată denumirea, în funcţie de rosturile lui şi cuprinde, printre altele: blidele, budaca (vas de lemn pentru adunatul laptelui), bodârlăul, ceaonul din fontă pentru mămăligă, cel din cupru pentru fiert zărul, comarnicul, crinta (suport din scândură pentru scurs caşul), covata (vas de lemn pentru frământat brânza), găleata (vas din lemn pentru muls), linguri pentru prepararea laptelui, pânzătură (ţesătura prin care se strecoară caşul), pirostria (suport de metal pentru pus ceaunul la foc), sălşerul (o cracă cu cioturi pe care se pun vasele la uscat).
Aproape de stână se află grajdul şi strunga, ocolul oilor. Despre strungă, legea bătrânească spune că trebuie mutată la 8-10 zile, pentru a feri oile de „boala sufocării” şi pentru gunoirea păşunii.
Momentele importante ale sărbătorii sunt: alegerea oilor – stabilirea tomnatului, socoteala ciobanilor, masa, rugăciunea preotului şi petrecerea.
Mai întâi, din strungă se alege oaia pe care o taie la ospăţ, apoi şeful de stână cheamă proprietarii să-şi aleagă oile – fiecare după semnul de proprietate
Cei care au oi şi nu au fost în vărat plătesc văratul cu două cupe de făină de mălai sau două cupe de porumb boabe şi/ sau o sumă de bani. Tot în stabilirea „bgirului” sunt trecute şi cele 5,5 kg brânză şi 0,500 kg urdă pe care ciobanul le dă pentru o oaie proprietarului.
Ciobanii trebuie să dea socoteală pentru oile lipsă. Dacă nu pot arăta urechile cu semnul de proprietate, trebuie să le plătească la valoarea pieţei.
Scopul practic al acestei ocupaţii îl constituie valorificarea produselor. Dintotdeauna această ocupaţie a avut un rol important, în general, dar într-un mod special pentru comunitatea celor ce o practică.
 
Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea ținutului mureșean, Sibiu, 2010
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
CategoriesArhiva
By

Culesul mierii din natură

Albina a ajutat la crearea lumii, legendele mitologice confirmă inteligența albinei, munca acesteia și priceperea cu care își organizează propria viață. Albina era considerată sfântă, iar albinăritul era considerată o ocupație sacră, deoarece în urmă cu mult timp se ocupau cu această îndeletnicire preoții și învățătorii de la sate, făcând din ceara albinelor lumânări.
Puțină miere îndulcea viața fiecăruia, indiferent de greutăți. Țara noastră este numită metaforic paradisul albinelor, pentru relieful variat, munți împăduriți, dealuri cu livezi, câmpii și văi, astfel că albinăritul a putut fi o ocupație de seamă a locuitorilor acestor zone.
Vânătoarea de albine, numită bărcuit, s-a practicat și la poalele munților Gurghiu și Călimani, având două scopuri: prinderea albinelor primăvara, pentru creșterea lor domestică și culegerea fagurilor cu miere, toamna, când stupul are rezervele cele mai mari. În poienile cu flori, bărcașii prindeau câteva albine cu mâna, pe care apoi le introduceau într-un corn de bărcuit pentru a pregăti ,,masa” de începere a vânătorii.
Bărcașii alegeau un luminiș, de unde se putea observa zborul albinelor în toate direcțiile. Puneau un fagure de miere, pe care se așezau albinele din cornul de bărcuit. Când albinele erau sătule de miere, se pregăteau de zbor, ridicându-se până la înălțimea de unde își găseau reperul către stup. Din acel moment, zborul lor continuă în linie dreaptă. Ulterior se mai prindeau albine în corn, pentru a servi călăuză la așezarea celeilalte ,,mese” care aducea un alt reper pentru a ajunge la scorbura cu stupul.
Stupul uneori era așezat la o înălțime joasă, încât puteau lucra de la sol, alteori era la înălțime mare, fiind nevoiți să se urce în copac. Pentru scoaterea fagurilor, bărcașii foloseau diferite instrumente: fumigena, securi, fireze etc. Odată locul marcat, seara când albinele se așezau, se făcea o ,,bortă” (săpătură în copac), afumând albinele cu pucioasă, această tehnică se realiza mai mult toamna, prin introducerea în ,,bortă” a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf.
De la vânătoarea de albine s-a trecut apoi la stupăritul domestic, scorburile copacilor în care trăiau albinele, au fost secționate în butuci aduși lângă case, iar ulterior, albinele erau așezate în coșnițe și lăzi.
În zilele noastre albinăritul sau (apicultura) a căpătat o importanță mare datorită invenției stupului de lemn, astfel încât a devenit o ocupație a oamenilor care iubesc albinele și natura.
 
Bibliografie: V. Butură, Etnografia poporului român, Cluj, 1978
I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2003
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, reprezentând vânătoarea de albine, Orșova, 1963
CategoriesArhiva
By

Luna lui Cuptor

Luna iulie prezintă mereu o maturizare anuală a timpului sub nimbul solar, la vremea nedeilor sântilineşti, calendarul popular oferind acestui segment de timp multe momente sărbătoreşti, când credinţele rodesc în spaţiul în care omul îşi modelează ritmurile diurne şi riturile.
Luna iulie, în tradiția populară, este întâlnită sub numele de luna lui Cuptor, deoarece în această lună se înregistrează cele mai mari temperaturi din întreg anul. Este o lună plină de tradiții, acum se coc și se recoltează lanurile de grâu. Se spune că toți sfinții prăznuiți în această lună, au puteri mari asupra recoltelor și le protejează, dacă sunt cinstiți de către oameni, iar dacă nu, le pot distruge. În calendarul roman, luna iulie, era a cincea lună, numită Quintilis. Numele de Iulie, provine de la Iulius Cesar, născut în această lună. Calendarul popular cuprinde mai multe sărbători și obiceiuri dedicate secerișului: Pricopul, Panteliile, Circovii de Vară, Sântilie, Pantelimon, Foca etc.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Subcetate, jud. Harghita, 1967
CategoriesArhiva Blog
By

Obiceiuri la seceriș

Obiceiurile la seceriș își au originea în ritualurile agrare, prin intermediul cărora omul primitiv încerca să creeze o legătură cu forțele sacre care asigurau recolte bune.
Făcând legătura cu actul seceratului, se poate observa o asemănare: atât viața omului, cât și cea a grâului, sunt retezate de aceeași unealtă–secera, care devine, în epoca medievală, simbol al morții. Credința în existența spiritului grâului a dat naștere obiceiurilor din perioada secerișului. În societățile primitive, acest spirit trebuia să fie protejat pentru că simbolizează încheierea unui ciclu vegetal. În același timp, spiritul grâului asigură renașterea viitoarelor recolte.
Acest obicei s-a născut din credința în existența unui spirit al grâului, care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice; conform unelor tradiții el trebuie protejat, intrucât, pe de o parte, simbolizează sfârșitul unui ciclu vegetal, iar pe de altă parte, asigură renașterea. Bobul de grâu se spune că ar fi fața lui Hristos, iar la finalul secerișului, ultimele spice se înnoadă pentru ca țarina să fie protejată. Grâul are o valoare simbolică deosebită, el nu se aruncă pe jos, fiind esența pâinii noastre, celei de fiecare zi.
Cununa grâului este un vechi obicei agrar, menit să asigure rodnicia pământului, organizat la sfârşitul secerişului.
Obiectul ceremonial, care se face din spice la sfârşit de seceriş, se numeşte cunună, buzdugan, cruce, peană, barba popii, barba lui Dumnezeu. El stă în centrul desfăşurării ceremonialelor şi reprezintă cununa de spice pe care secerătorii o duc la casa gospodarului după ce au terminat seceratul.
În cadrul obiceiului, nu se cunoaște un ceremonial aparte de începere a muncii. Până la terminarea seceratului, când se face cununa, munca decurge după rânduiala îndătinată. La amiază se oferă clăcaşilor rachiu, apoi li se servește masa. După masă urmează ceasul de odihnă.
Pe tot timpul seceratului, fetele seceră iar flăcăii cosesc şi leagă snopii. Snopii sunt aşezaţi în clăi, în sensul rotaţiei soarelui. La vârf se pune o „căciulă” – un snop aşezat vertical, cu spicele în jos.
Ceremonialul cununii urmează câteva momente: pregătirea cetelor de secerători, strângerea recoltei, în comun, şi împletirea cununii, constituirea alaiului şi plecarea lui la casa gazdei, ritualul udării cu apă a cununii, masa tradiţională la casa gazdei, jocul.
La sfârşitul secerişului se împletește o cunună din cele mai frumoase spice, luate din ultimul snop, sau dintr-o bucată de holdă lăsată anume nesecerată. Împletirea se face în 3, ca părul femeii. Cununa este împletită de 3,4 femei, având formă circulară. În unele locuri cununa are formă de buzdugan, cruce simplă sau cu mai multe braţe. Odată terminată cununa, este adusă în mijlocul secerătorilor care întind în jurul ei o horă, apoi o predau celei care urma să o poarte.
Cununa de spice se aşează pe capul celei mai harnice fete, de obicei nemăritată, dacă îndeplinește anumite condiţii de castitate, hărnicie, frumuseţe, să aibă ambii părinţi etc; se formează alaiul şi, cu cântecul cununii, se îndreaptă către sat, spre casa gazdei.
Alaiul este compus din fete tinere, neveste, vârstnici, feciori care au ajutat la recoltat. În frunte, muzica şi gospodarul, după aceea, cununa urmată de fete şi feciori. Tot timpul drumului fetele cântă „Cântecul cununii”.
În sat, cununa este aşteptată şi udată la toate porţile cu apă din abundenţă, această datină simbolizând străvechi rituri de fertilitate. În felul acesta, întreg satul participă la desfăşurarea ceremonialului.
Când alaiul ajunge la casa gazdei, este aşteptat la poartă cu căni cu apă, cununa este din nou udată. Alaiul intra apoi în casă, unde este aşteptat de gospodari cu masa pusă, cu un colac, cu o sticlă de vin/ rachiu. Ei ocolesc de trei ori masa cântând, apoi aşează în mod solemn cununa pe masă.
Gazda ia cununa, o atârnă la grindă şi o păstrează până la semănatul următor. Urmează masa oferită de gazdă celor care au luat parte la secerat şi apoi petrecerea și jocul.
Cununa spicului de grâu era făcută de o femeie bătrână, ajutată de fetele mai tinere, fiind confecționată din spice de grâu și din flori de câmp, iar pe lângă cunună se făcea o cruce din spice care, ulterior, era pusă la o icoană până în anul următor. După ce cununa e terminată, un alai alcătuit din fete tinere, neveste si feciori care au ajutat la recoltă, se îndreaptă spre sat, cântând si jucând în fața caselor gospodarilor, în acest fel întreaga comunitate sătească participă la acest ceremonial. Ajunsi la casa gazdei, cununa este udată, fetele cântă și așează cununa pe masă. Cununa, ulterior, este așezată de către gazdă, la loc de cinste, în casă. Acest ceremonial se încheie cu o masă oferită de gazdă, cu joc și voie bună.
 
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Sânmihaiu de Pădure, jud. Mureș, 2008
CategoriesArhiva
By

Sânpetru de vară

Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt prăznuiti la data de 29 iunie, în aceeași zi, deoarece ambii s-au săvârșit la Roma, din porunca împăratului Nero. Ei sunt ocrotitorii celor lipsiți de libertate, de aceea sunt protectorii spirituali ai închisorilor. Sărbătoarea datează încă din secolul al II-lea al erei creștine și evlavia credincioșilor s-a materializat în ridicarea de biserici pe locul martirajului lor. Sfântul Apostol Petru era originar din localitatea Betsaida, din Galileea, fiind primul care l-a numit pe Iisus Hristos ,,Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. După Pogorârea Sf. Duh de Rusalii, Sf. Petru este cel dintâi care vestește poporului evreu pe Iisus Hristos cel răstignit și înviat, îndemnându-i pe toți la pocăință și întoarcere la credință.
Biserica ortodoxă îi cinstește în mod special pe cei doi Apostoli, rânduind o perioadă de post specială. Postul sfinților Apostoli este unul dintre cele patru posturi de peste an, alături de cele ale Paștelui, Sfintei Mării și al Crăciunului. Spre deosebire de celelalte posturi, acesta are o durată variabilă, în funcție de postul Paștelui. Acest post începe la o săptămână dupa Rusalii, sărbătorite la cinzeci de zile după Paște. Sfântu Petru este protectorul agriculturilor, el hotărăște starea finală a recoltelor, legând și dezlegând ploaia. Pentru cei care nu respectă sărbătoarea, le trimite potop și grindină. Această sărbătoare este de mare însemnătate pentru calendarul agricol și se ține trei zile nelucrătoare. Aceste zile cuprind o serie de ritualuri pentru protecția recoltelor, a animalelor dar și pentru cei plecați în lumea de dincolo. În calendarul popular, această sărbătoare marchează miezul verii agrare și perioada secerișului. Tot de Sânpetru, erau organizate târguri, unde oamenii făceau schimb de produse, negoț, discuții, dar și cu scopul de a petrece și a se distra.
Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, Salva, jud. Bistrița-Năsăud, 1973