CategoriesBlog
By

Pregătire expoziție cojoace

 
O nouă expoziție așteaptă să prindă viață! Azi, 10 cojoace au pornit pe un drum nou, al restaurării, spre o echipă care le va reda frumusețea, în ton cu autenticitatea lor.
Colecția de cojoace, din muzeu, cuprinde 75 de cojoace, românești, maghiare și săsești. O parte din acestea sunt deja expuse, o parte urmează să fie restaurate și vor face obiectul unei noi expoziții.
Cojocăritul a fost unul dintre cele mai răspândite meșteșuguri specializate în prelucrarea pieilor de oaie și s-a dezvoltat în general în zonele muntoase. Aici, condițiile de mediu, relieful, dar și cele economice au favorizat dezvoltarea unor ocupații mixte pastoral forestiere sau pastoral agricole, în care erau valorificate produsele animaliere (lâna/ blana, pieile animalelor).
Produsele cojocăritului sunt pieptarele deschise în față, care s-au purtat în Bucovina, Maramureș, Banat, Transilvania; pieptarele înfundate într-o parte, întâlnite în Munții Apuseni, Bran, Vâlcea, Transilvania; cojoacele lungi fără mâneci, cojoacele cu mâneci.
Ca element de port tradițional, cojocul a evoluat odată cu costumul popular, influențat de ocupații și modul de viață. Pe lângă rolul de a asigura căldura corpului în anotimpul rece, el reprezintă și o creație a artei populare, prin prezența unei ornamentici bogate. Astfel diferențierile impuse de varietatea ocupațiilor, a factorului etnic și cultural, a mediului geografic și istoric, au conturat un mod de viață specific care s-a reflectat și în artă.
O trăsătură definitorie a artei populare o constituie profunda simbolistică, cu rădăcini în cultura autohtonă. Prin compoziție, motive, figuri geometrice, reprezentări cu caracter simbolic, generalizări sau stilizări, dispuse alternativ, simetric sau repetitiv pe cojoace și pe costumul popular, în general, este realizat câmpul ornamental și întreaga gamă a elementelor decorative.
CategoriesBlog
By

Expoziția de port tradițional

 
Vă invităm să vizitați expoziția de port tradițional românesc, din patrimoniul muzeului, o colecție care cuprinde costume populare din mai multe zone etnografice ale țării. Expoziția se află în clădirea principală, monument istoric și de arhitectură clasa A datând din 1892.
Costumul popular este o componentă importantă a identității culturale a unui popor, și element definitoriu în conturarea unor particularități etnografice zonale. El reflectă preocuparea pentru împlinirea unor nevoi atât materiale cât și de natură spirituală. Evoluția costumului este strâns legată de dezvoltarea ocupațiilor si a modului de viață al oamenilor.
Evoluția istorică a spațiului românesc, existența unor formațiuni politice și regiuni istorice distincte a condus la conturarea unor regiuni și zone etnografice diferențiate. Acestea s-au caracterizat prin conștiința oamenilor că formează și aparțin aceleiași formatiuni culturale cu dialect /grai propriu, caractere etnografice definitorii privind așezările, arhitectura, ocupațiile și un stil al artei /creației populare specific.
Structura morfologică și funcțională a pieselor componente ale costumului popular și portului popular tradițional și materia primă din care acestea au fost confecționate au fost condiționate de o serie de factori- geografici, economici și istorici. Factorii geografici, mai ales clima, au influențat alegerea materialelor, în timp ce cei economici, prin ocupații, au determinat folosirea unui anumit tip de îmbrăcăminte.
Prin urmare, în zonele montane și premontane, cu ierni aspre și veri cu variații mari de temperatură și precipitații bogate, materia primă de bază folosită pentru confecționarea elementelor costumului popular ce îmbracă trupul este lâna și blana oilor, iar pentru piesele cu rol de prim veșmânt (cămașă, izmene), cânepa și inul, plante autohtone cultivate în gospodărie. În zonele colinare și de câmpie, cu ierni mai blânde și veri călduroase, care aveau economie preponderent agricolă, s-au folosit în special fibre vegetale, pentru îmbrăcămintea de vară, iar pentru cea de iarnă, lână și în mică măsură blana oilor.
În cazul portului popular mureșean, ca și a celui din Transilvania, în care se include, asupra evoluției lui și-a pus amprenta, influențându-l destul de mult, expansiunea costumului din Mărginimea Sibiului și activitatea atelierelor meșteșugărești.
Costumul de Săliște a avut o tendință de expansiune în județ, influențând în special portul popular din Podișul Târnavelor și Câmpia Transilvaniei. Această expansiune a fost înlesnită și de o componentă economică: apariția materialelor de fabrică, care necesitau muncă mai puțină și ornamente reduse (catrințe din postav, panglici înguste din catifea care înlocuiesc râurii din câmpurile ornamentale ale cămășilor).
Un alt element care a influențat portul popular mureșean a fost activitatea atelierelor meșteșugărești, prin produse de cojocărit și pielărit.
text din – Costumul popular românesc mureșean, autori Maria Borzan, Roxana Man, Ed. C. C. Marica, Tg.Mureș 2012
 
CategoriesBlog
By

Papalugura

 
Vara este anotimpul cu cele mai multe munci agrare. Pentru a avea recoltă, cultura trebuia protejată de forțele negative, de aceea, în lumea satului, întâlnim o serie de practici și acțiuni menite să o asigure și să o protejeze.
Obiceiurile și practicile magice, au fost mijloace de reducere a anxietății, oferindu-i omului, de-a lungul timpului, răspunsuri la problemele vieții, sprijin în înțelegerea universului și în stabilirea conexiunii cu forțele naturii.
Desfășurate periodic, ele asigură regenerarea vegetației, a recoltelor, continuitatea vieții, și arată ambivalența omului față de lume, a temerii sale pentru hrană și resurse, dar și a iubirii, a dorinței de a ajunge la Divinitate.
Un astfel de obicei este ”păpălugura” sau paparuda, un ritual magic de provocare a ploii, care era practicat în satele din județul Mureș, de obicei de Sângeorz, dar și în zilele ce urmau unor perioade secetoase.
Obicei arhaic, a suferit de-a lungul timpului modificări în funcție de credințele și evoluția mentalității populare. Paparuda/ păpălugura invocă ploaia prin joc, prin bătăi din mâini și picioare, prin udarea cu apă, masca vegetală și textul magic. În zonă, ritualul era practicat de un băiat costumat în frunze verzi, care potrivit magiei prin similitudine, aduce fertilitatea, simbolizată prin apă și vegetație.
 
Fotografii din arhiva muzeului, autor Anton Badea, 1967
CategoriesBlog
By

Drumul pâinii

 
 
Simboluri ale vieții, painea și grâul, erau consacrate religios și întâlnite la toate sărbătorile și evenimentele din viața omului.
Procesul de obținere a pâinii, de la semănarea grâului până la transformarea lui în făină, apoi în pâine, presupunea efort uman considerabil. Pentru reușita lui, în mentalitatea tradițională, existau pe lângă munca câmpului, o serie de credințe și manifestări pentru atragerea bunăvoinței forțelor capabile să contribuie la finalizarea eforturilor.
Prepararea pâinii și lucrările agricole tradiționale, cuprindeau, pe lângă munca obișnuită, gesturi și formule rituale menite să asigure rezultatul final. Întreaga muncă desfășurată în jurul obținerii pâinii era marcată astfel de reguli, norme și interdicții, începând cu cultivarea pământului și până la consumul acesteia.
Practicile legate de cultivarea și recoltarea grâului și de transformare a acestuia în pâine, conservate și transmise din generație în generație, au oferit un specific zonal și au asigurat apartenența la un fond cultural specific. Experiența acumulată s-a exprimat printr-o anumită cunoaștere și înțelegere, că pentru a obține o recoltă bună este necesară îndeplinirea unor condiții privind calitatea solului, fertilizarea, rotația culturilor, clima, și cunoștințe agricole necesare, ciclul lucrărilor agricole evoluând în strânsă legătură și determinare și cu succesiunea anotimpurilor.
În satele din județul Mureș, s-a dezvoltat mai mult o agricultură de subzistență, datorită caracteristicilor solului aluvionar al bazinului superior al Mureșului, mai puțin fertil cu caracteristici silvestre , iar până la începutul sec.XX, agricultura s-a caracterizat mai mult prin continuitate decât prin evoluție, în ceea ce privește uneltele de lucru.
Etapele de lucru începeau cu munca pământului, aratul cu plugul și grapatul cu grapa și tăvălugul, semănatul cu mâna, seceratul cu seceri din oțel și coasa cu nuia, treieratul cu îmblăciul și vânturatul cu lopeți de vânturat. Pentru obținerea făinii grâul era măcinat la moară. Ultima fază în obținerea pâinii, era frământatul aluatului și coptul la cuptor.
 
Fotografii din arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin
CategoriesBlog
By

La vâltoare…

”Vremurile”, ca și și vremea de afară, ne-au făcut semn că sunt bune pentru munca în aer liber, așa că, de dimineață, am luat niște lepedee cu noi și ne-am îndreptat spre satul Pietriș Vale, la vâltoare, acasă la tanti Emilia Sorlea.
Cu o tradiție veche de sute de ani, vâltorile, instalații populare de spălare a rufelor, nu au încetat să fie folosite la țară, până în zilele noastre.
Aici am aflat că, vâltoarea din sat, este în familia Sorlea de 5 generații și că, odată, pe iazul pe care este amenajată, se mai aflau: casa morii, cu moara de cereale, ”ciocanele” de ulei și o piuă de haine, care au funcționat până în anii ’60. Acum, ne mai amintesc de ele doar două machete, una cu moara și una cu oloinița, ”făcute de omul meu”, cum ne-a mărturisit tanti Emilia, și vorbele cu nostalgie după o lume care, încet, se pierde.
În fiecare primăvară și toamnă, femeile din sat și din satele vecine aduceau aici țoalele noi, ”când e apa tare să se facă în vâltoare”, le înmuiau în săpun și le așezau în cuva de lemn, în locul de revărsare al apei, pentru 10-20 de minute, apoi erau lăsate la scurs și întinse pe rudă la soare.
În satul Pietriș Vale e o liniște de jur împrejur, e doar natura cu tine, dar nu ești niciodată singur. Aici, în spatele unui chip jovial, am revăzut simplitatea, bunătatea și curajul, pentru că nu de puține ori viața în sat, nu a fost ușoară.
Cu multă dragoste, tanti Emilia ne-a deschis ușa casei ei, ne-a făcut pancove, ne-a povestit amintiri, întâmplări, ne-a prezentat pe scurt casa, canapeiul cu cămeși, tesăturile pe care le-a făcut de-a lungul timpului și războiul de țesut, ”stativele”. La stative a țesut toată viața, toate lucrurile de aici sunt făcute de mâna ei – păretare, draperii, fețe de masă, de pernă, covoare și îmbrăcăminte (cămăși, catrințe, cioareci, sumane), pe care le mai face și azi.
Apoi am ieșit afară, unde, ca o mamă care își învață copiii, ne-a arătat și nouă lucruri pe care unii le cunoscuserăm doar din cărți. Ne-am dus până la râu, unde apa este dirijată/mutată spre iaz, și în final, am spălat în vâltoare.
Și azi mai duce la vâltoare rufe, covoare, lepedee, tot ce a lucrat, în principal, în casă, atât pentru curățarea lor, dar mai ales pentru împrospătare și pentru a nu prinde molii.
” Trebuie să le grijim, acum nu mai știe nimeni să facă pănură, nici să țese, nu mai ai pe cine să înveți!”