În satele mureșene s-au păstrat mai multe obiceiuri din vechime care, prin frumusețea lor, încă bucură sufletele oamenilor. Un loc deosebit îl au obiceiurile de iarnă- colindatul și colindatul cu turca.
Mai demult acest obicei era întâlnit în aproape toate satele, acum, îl mai întâlnim numai în câteva sate din judeţ – la Idicel Pădure, Deleni, Pietriş Vale, Vătava.
Pregătirea pentru „umblatul cu turca” începea pe la jumătatea postului Crăciunului, când erau chemaţi feciorii la gazda turcii. Gazda era căutată din timp, dintre gospodarii care aveau fecior în grupul de colindători. Se prefera o casă mai mare, unde feciorii primeau o încăpere în care se adunau să înveţe colinde, să facă repetiţii (sub îndrumarea gazdei) şi să pregătească turca.
Turca este confecționată dintr-un lipideu țesut manual fixat pe o botă în aşa fel încât să acopere corpul celui ce o va juca. Pe lipideu sunt cusuți cănaci coloraţi, zurgălăi, o piele de iepure sau căprioară şi „prâsnele” – rozete făcute din bureţi uscaţi pe care erau încrustate motive străvechi: soarele, luna, bradul etc. Capul turcii are un clonţ din lemn a cărui falcă de jos, activată printr-o sfoară, produce un „clămpănit” în timp ce e jucată. Coarnele sunt împodobite cu cănaci din lână. La casa gazdei erau aleşi conducătorii cetei – doi feciori mai buni de gură – numiți „vătafi”. Se mai alegeau doi colceri – cei ce adunau băutura în timpul colindatului; doi căprari – cei care strângeau carnea dată colindătorilor; un colăcar – cel care ducea colacii în desagi și un „bgiduş” – cel care merge înaintea turcii şi care cere permisiunea gazdei pentru a juca turca.
„Bgiduşul” este un personaj hazliu, ce însoţeşte jocul turcii prin pantomimă şi strigături. El este îmbrăcat în pantaloni şi haină, zdrenţos şi „cârpit” în unele locuri cu petece multicolore. Pe cap poartă un chipiu, pe faţă are un obrăzar din pânză albă sau neagră. În mână ține o botă ce are legată de ea un ciorap umplut cu cenuşă şi câteva boabe de fasole. Cu ea bate la uşa gazdei, cerând permisiunea de a intra şi loveşte cu ea femeile şi copiii.
Ceata de colindătorilor intră în casă, urmată de turcă şi ceteraşi, şi începe prima colindă, prin care se urează pentru întreaga casă. Dacă în familie sunt fete sau feciori, „bgiduşul” cere să li se colinde mai întâi feciorilor, apoi fetelor, iar ultima colindă este adresată gazdei.
După aceste colinde, începe să fie jucată turca, în acompaniament de vioară şi fluier. Jocul turcii este însoţit de zgomote specifice, produse de izbirea puternică a băţului de pământ şi de „clămpănirea” clonţului. După un timp, jocul îşi pierde din vioiciune, turca se clatină, se întinde la pământ şi mimează moartea. „Bgiduşul” se apleacă deasupra ei, o atinge cu băţul, rostește un descântec ce are puterea să învie turca.
Jocul cu turca sau capra, simbolizează moartea și renașterea timpului ( a anului vechi) și a Divinității la solstitiul de iarnă.
În casele unde sunt fete de măritat sau neveste tinere, acestea sunt jucate de către feciori, iar la sfârșit se face „plata” colindătorilor. Pe lângă bani, se dă colindătorilor un colac mare, cârnați şi carne de porc, folosite la masa ce se va organiza la jocul de la Bobotează, pentru toţi care au primit turca.

Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, colindători la Pietriș Vale (jud. Mureș), 1969

Noaptea strigoilor sau pragul sărbătorii Sf. Andrei este un timp când se dezlănțuie forțele malefice, dușmanii cei mai de temut ai omului, fie că sunt oameni (strigoi vii sau strigoi morți) fie că sunt animale (lupi), ei găsesc acum un moment vulnerabil în comunitatea sătească. Strigoii sunt spirite ale celor morți, care, din diverse motive, nu au mai ajuns pe tărâmul de dincolo și care, în această noapte, devin periculoase, distrugătoare, aducând boli și nefericire.
În satele noastre, această sărbătoare nu este marcată de ritualuri deosebite, înafară de folosirea usturoiului, prezentă în majoritatea zonelor etnofolclorice.
În ajun de Sfântul Andrei dar și în ziua de 30 noiembrie este interzis să se lucreze în casă. Nu este bine să se măture, nu se dă gunoiul afară din casă, și nu se dă cu împrumut nimic. Oamenii știu că noaptea Sf. Andrei, este lipsită de apărare în fața spiritelor rele care sunt prea puternice pentru a fi împiedicate, prin practici active de apărare și atunci recurg la o apărare pasivă, închiși în case, cu ușile unse cu usturoi, aștepând să treacă momentul fatidic.
Bibliografie selectivă
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

Pâinea, hrană și simbol, în cultura populară, a însumat de-a lungul timpului bogate sensuri ale spiritualității, devenind în cele din urmă aliment ritual cu conotații festive și ceremoniale. Pâinea și colacul sunt prezente în aproape toate obiceiurile tradiționale, calendaristice sau din ciclul vieții.
Produs al unui efort susținut și îndelungat, al finalizării unui ciclu agrar, pâinea concentrează speranțele dar și temerile și lupta cu natura ale cultivatorului- ”muncești ca să-ți câștigi pâinea”- arată importanța ei ca aliment central, echivalent cu asigurarea existenței.
În acest demers, omul nu este singur. Importanța spirituală a pâinii o găsim în însăși rugăciunea Tatăl nostru, care evidențiază semnificațiile pâinii- materie și spirit, hrană a trupului dar și a sufletului.
Pâinea este astfel parte a unei rânduieli, ce mediază o comunicare cu semenii dar și cu Dumnezeu, înscrisă într-un model cultural, cunoscut și acceptat de toți membrii comunității.
Pâinea este obținută în urma unui proces culinar de transformare, care este și el umanizat, ciclul vegetal al grâului este asociat cu viața omului, care este percepută ca o metaforă a ființei umane și a fertilității.
Colacul frumos ”ca fața lui Hristos”, considerat sfânt, are menirea de a asigura bunăstarea prin puterea lui de apărare împotriva duhurilor necurate care acționează mai ales în momentele de cumpănă, în pragul unor sărbători sau în anumite perioade din ciclul vieții.
Pe lângă atributele de benefic, de bun augur, ale colacului, diversitatea de forme și ornamentica îl includ în categoria manifestărilor de artă populară.

Bibliografie: Marius Eppel, Magie și familie în Europa, Cluj-Napoca 2016
Ofelia Văduva, Pași spre sacru, București 1996
Foto din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

”Se făcea în sat cămașa ciumii. Nouă femei lucrau o cămasă dintr-un fir de cânepă, într-o singură noapte, fără să fie știute și fără să vorbească în timpul lucrului.
Cămașa se așeza la marginea satului . Se făcea și pentru a opri molima la animale.”
( A. Olteanu, Reprezentări ale spațiului în credințele populare românești, p.182)
Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”