CategoriesBlog

Prelucrarea lingurilor de lemn

Crestarea în lemn este unul din procedeele principale ale așa numitei ”civilizații a lemnului”, de realizare artistică, de rafinament, care situează obiectele de lemn realizate de meșterii din județul Mureș alături de cele de pe întreg teritoriul țării.
Materia primă este dată de lemnul brut recoltat de obicei primăvara. Se folosește lemnul dulce de salcă, plop, tei. Acesta se măsoară și se taie cu fierăstrăul la dimensiunile dorite în funcție de mărimea lingurii ce urmează să fie realizată.
Procedeul de lucru începe cu crăparea lemnului în patru bucăți, din fiecare urmând să se cioplească o lingură. Fiecare bucată de lemn se mai taie o dată în două și se cioplește cu securea. Procedeul lingurii, cuprinde în mare două mari etape de lucru – cioplirea propriu-zisă cu securea, până se obține o formă brută inițială și finisarea. Fazele de lucru cuprind scobirea părții concave și cioplirea cozii. Coada prezintă încrestări ornamentale cu diverse motive decorative.
 
Roxana Maria Man, Ocupații tradiționale ale romilor, Sibiu 2010
Meșter lingurar din Cașva, Mureș 1966, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”
CategoriesBlog

Meșteșugul confecționării coșărcilor

Meșteșugul confecționării unei coșărci cuprinde mai multe etape: se curăță de coajă lemnul verde de alun, recoltat de regulă toamna, se despică și se finisează în nuiele subțiri și groase pentru făcutul ”podelei” și a ”șinelor”.
Nuiaua de alun se curbează pe genunchi și cu ajutorul cuțitului se despică „curelușa”. Se curăță apoi coaja de pe ea cu cuțitul pentru a se putea împleti. Se face colacul sau ”roata” dintr-o nuia ceva mai groasă, apoi, se leagă cu curelușa despicată. Dintr-o bucată de lemn mai gros, se despică podeaua și câte 3-4 șine mai înguste.
Împletitul începe cu legatul ”rujii” (se pornește de la mânerul coșărcii) mergându-se apoi spre margini până se ajunge la colac (roată); dacă e nevoie se mai adaugă una sau două șine mai înguste, până se termină . Împletitul se face cu trei petele odată.

Roxana Maria Man, Ocupații tradiționale ale romilor, Sibiu 2010
Împletitul coșărcii la Săcal, Mureș 1965, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”

CategoriesArhiva

Claca la desfăcatul cucuruzului

Toamna, când se strângea porumbul, cei care deţineau o cantitate mai mare îl depozitau iar în zilele următoare organizau o clacă pentru desfăcat. Gazda chema un muzicant cu fluier, vioară sau acordeon, iar ca şi „desfăcători” erau chemate neveste, fete şi feciori. Feciorii cărau cucuruzul desfăcat în pod cu sacul şi coşărcile. Ştiuleţii de cucuruz, care erau mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către neveste, pe care apoi le legau la târnaţ. În timpul desfăcatului spuneau poveşti, ghicitori şi cântau.
Drept răsplată, gazda îi răsplătea cu scoruşe şi jinars iar la sfârşitul clăcii, cu o masă destul de bogată.
După ce se termina desfăcatul, feciorii, pentru a crea momente hazlii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine. După ce se scoteau pănuşile afară şi se mătura, începea jocul. Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.
Claca se face şi la alte munci: la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe câmp, a furajelor sau a lemnelor pentru ridicarea unei case.
Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă. Aşa se ajută ţăranii între ei. Clăci se fac şi în prezent.
 
Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea ținutului mureșean, Sibiu, 2010
Fotografie din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”, Orșova, Mureș 1965, culesul porumbului
CategoriesArhiva

Claca la torsul cânepii la Sânmihaiul de Pădure

Cel mai adesea, claca la torsul cânepii sau a lânii se făcea în timpul iernii. Gospodina care nu reuşea să toarcă toată cânepa şi lâna, din diferite motive, făcea clacă. Gazda pregătea pentru fiecare invitată, nevastă sau fată, câte un caier de fuior, pentru seara când organiza claca. În timpul lucrului, fetele şi nevestele povestesc, cântă, spun ghicitori, iar gazda le omenește cu un pahar de jinars, cucuruz fiert şi prune uscate. De cele mai multe ori, claca se termina cu joc, pe la miezul nopţii sau chiar dimineaţa. Câlţii şi fuiorul tors în clacă la tanti Maria erau rămaşi de mulţi ani în pod.
După ce termina lucrul, gazda casei le dădea invitatelor câte un pahar de jinars. „De cu sară, pune câte o oală de cucuruzi la fiert şi după ce se bea câte un pahar de jinars, gazda pune cucuruzi fierţi în blide de lut şi toate fetele şi nevestele mâncau. La unele gazde care făceau clacă, se pregăteau găluşte cu păsat şi cu slănină, fierte în oale de lut. Dacă gazda era mai înstărită, aveau ceteră. Veneau şi feciori dar nu se făce joc până nu se termina cânepa de tors. Fetele se grăbeau să termine lucru’ cât mai repede, ca apoi să poată începe jocu’. La clacă se spuneau poveşti, se cânta şi se strigau strigături.” (Info, Maria Bucin Crișan, Sânmihaiul de Pădure)
 
Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea ținutului mureșean, Sibiu, 2010
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea” Reghin, melițatul și împletitul cânepii Mureș, 1965
CategoriesArhiva

Coborâtul oilor de la munte sau „Ospățul oilor”

„Ospăţul oilor” este o sărbătoare care încheie anul pastoral şi care se organizează la 14 octombrie de ziua Cuvioasei Paraschiva. Localnicii numesc această zi şi Vinerea Mare pentru că, spun ei, Sfânta Vinere era ocrotitoarea ciobanilor.
În ziua de 14 octombrie, în Vinerea Mare, turma se sparge, oile se aleg, se hotărăşte unde se face tomnatul, se face plata ciobanilor şi se sărbătoreşte printr-un „ospăţ” întoarcerea oilor şi a ciobanilor. Începe acum a doua perioadă a anului pastoral, caracterizată prin fertilitate, apariţia mieilor primăvara şi absenţa randamentului economic.
În decursul anilor, datorită transformărilor economice şi social-politice, tipul arhaic de păstorit a suferit numeroase modificări şi în satele de pe la noi, iar ciobănia nu mai este o meserie cum era înainte, poate şi datorită scăderii numărului de animale. În raza satului, în acest an, se aflau 10 turme de oi şi 10 stâni.
Gazdă la obicei ne-a fost Gavril de la Bonzăreşti; el este şeful stânei şi urmează o tradiţie de familie – străbunicul, bunicul şi părinţii săi au avut aceeaşi ocupaţie iar el ciobăneşte de copil, de aproape 60 de ani.
Stâna lui Gavril, situată în partea de nord-est a hotarului comunal, pe platoul Bonzăreşti, alcătuit dintr-un şir de culmi compacte, este o stână propriu-zisă, cu toate dotările specifice. Stâna, căreia i se mai spune şi sălaş, este o construcţie aproape pătrată, din scândură, cu acoperişul în două ape. Ea este un însemn al obârşiei şi vetrei străbune, aici se prepară caşul, urda, jântiţa; aici se găseşte comarnicul (poliţa pe care se pune caşul la uscat), un pat, o masă, vasele pentru prepararea produselor şi vatra liberă. Inventarul pastoral de la stână şi-a păstrat neschimbată denumirea, în funcţie de rosturile lui şi cuprinde, printre altele: blidele, budaca (vas de lemn pentru adunatul laptelui), bodârlăul, ceaonul din fontă pentru mămăligă, cel din cupru pentru fiert zărul, comarnicul, crinta (suport din scândură pentru scurs caşul), covata (vas de lemn pentru frământat brânza), găleata (vas din lemn pentru muls), linguri pentru prepararea laptelui, pânzătură (ţesătura prin care se strecoară caşul), pirostria (suport de metal pentru pus ceaunul la foc), sălşerul (o cracă cu cioturi pe care se pun vasele la uscat).
Aproape de stână se află grajdul şi strunga, ocolul oilor. Despre strungă, legea bătrânească spune că trebuie mutată la 8-10 zile, pentru a feri oile de „boala sufocării” şi pentru gunoirea păşunii.
Momentele importante ale sărbătorii sunt: alegerea oilor – stabilirea tomnatului, socoteala ciobanilor, masa, rugăciunea preotului şi petrecerea.
Mai întâi, din strungă se alege oaia pe care o taie la ospăţ, apoi şeful de stână cheamă proprietarii să-şi aleagă oile – fiecare după semnul de proprietate
Cei care au oi şi nu au fost în vărat plătesc văratul cu două cupe de făină de mălai sau două cupe de porumb boabe şi/ sau o sumă de bani. Tot în stabilirea „bgirului” sunt trecute şi cele 5,5 kg brânză şi 0,500 kg urdă pe care ciobanul le dă pentru o oaie proprietarului.
Ciobanii trebuie să dea socoteală pentru oile lipsă. Dacă nu pot arăta urechile cu semnul de proprietate, trebuie să le plătească la valoarea pieţei.
Scopul practic al acestei ocupaţii îl constituie valorificarea produselor. Dintotdeauna această ocupaţie a avut un rol important, în general, dar într-un mod special pentru comunitatea celor ce o practică.
 
Maria Borzan, Roxana Maria Man, Din zestrea ținutului mureșean, Sibiu, 2010
Fotografii din Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”