Se spune că Sânziana (sora Soarelui, Sântioana) a fost o fată fecioară care, ducându-se la câmp, a făcut o cunună din niște flori galbene. În drumul spre casă, a aruncat cununa pe acoperiș, zicând : ”Cunună, de te vei opri pe casă voi trăi și voi avea viață lungă, iar de vei cădea voi muri!”
Cununa a căzut și fata a murit.
De atunci a rămas obiceiul ca în ajun de Sânziene, oamenii de la sate să meargă pe câmp, să culeagă flori de sânziene, să le împletească în coronițe și să le arunce pe case, pentru a afla semnele vieții/ ale morții și norocul în gospodărie.
Florile, culese în zorii zilei de Sânziene, se duc la biserică, se sfințesc și se păstrează la icoane restul anului, iar când e vreme rea, grindină, tunete sau fulgere, se aruncă în foc pentru a îmbuna vremea.

Foto: Aruncarea cununii pe casă la Sânziene, Ruștior (jud. Bistrița-Năsăud), 1967; Arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea” Reghin 

Dintre toate ființele supranaturale a căror menire e să facă rău oamenilor, cele mai de temut sunt ielele, numite și Rusalii. Numele de iele, identic cu pronumele personal feminin ele, le-a fost dat pentru a evita rostirea unui nume care ar fi putut să le supere. Despre frumoasele fecioare se spune că trăiesc în inima pădurii, iar în puterea nopții pășesc în lumina lunii și se împletesc într-o horă sălbatică. Dansul lor nebun pârjolește pământul, care rămâne ars și neroditor. În mitologia populară, sunt făpturi feminine supranaturale, posesoarele unor frumuseți și senzualități nepământene, care dansează goale sau înveșmântate în voaluri diafane.
Ielele sunt prea frumoase pentru a fi privite iar prezența lor diafană nu ar trebui să bucure ochiul uman. Dacă totuși se întâlnesc cu o ființă umană, consecințele sunt devastatoare pentru bietul muritor. Cei care văd iele își pierd mințile sau pur și simplu dispar fără urmă. Tinerii frumoși, care se lasă copleșiți de frumusețea lor, sfărșesc de cele mai multe ori prinși în horă, frenezia dansului nu aduce decât moarte, tânărul având să joace până la ultima suflare. Spre deosebire de strigoi, ielele populează peisajul mitic românesc numai pe timpul verii. Ielele sunt îmbrăcate în alb și apar în număr fără soț (3,5,7), mai rar în număr cu soț, asemeni Filipilor, Călușarilor, Ielele umblând numai în alai.
Umblă însoțite de fluierași sau cimpoieri, sună din clopoței, bat din tobe, joacă, întind mese pe iarba verde, beau, petrec și cântă în cor. Se hrănesc cu flori și beau apă din izvoare sau din fântânile care au fost uitate. Cei care beau apă după iele rămân pociți sau se îmbolnăvesc grav. În folclorul popular, ielele sunt strâns legate de Sărbătoarea de Rusalii, de aceea nimeni nu ar trebui să doarmă în această noapte, pentru că ar risca să fie găsit de iele și pedepsit. Sunt pedepsiți cei care lucrează în această zi. Pentru a se apăra de iele bărbații purtau la ei usturoi, busuioc , pelin, aceste plante având puterea de a ține departe zânele nopții.
Bibliografie selectivă
În imagine, tablou din colecția muzeului, reprezentând Ielele, autor Mihai Nechita

Dintre toate dansurile rituale românești, cel mai cunoscut a fost și rămâne dansul călușarilor. Călușul este un obicei practicat de Rusalii și este strâns legat de cultul unui zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, protector al sezonului călduros al anului. Dansul este o perlă a culturii populare românești, care înlănțuie trăirea neîntreruptă a strămoșilor noștri. Cuprinde practici și formule magice, acte ritualice executate de o ceată masculină ierarhizată: mut, vătaf, ajutor de vătaf, stegar, călușari, pe rând. Scopul lor era de a vindeca pe cei bolnavi de anumite boli și în special pe cei bolnavi de friguri și pe cei luați de Iele sau Rusalii. Ceata era formata din șapte, nouă sau doisprezece persoane, care se adunau înainte cu o săptămână de Rusalii și făceau un legământ.

În perioada Rusaliilor călușarii poartă un costum specific, cu zurgălăi la picioare, batiste cusute cu râuri roșii, brăciri sau panglici colorate înfășurate peste piept în formă de cruce, la brâu au usturoi, în cap poartă fesuri iar în mână țin o bâtă. Hainele călușarilor se purtau în fiecare zi numai de la răsăritul soarelui și până la apus. Fiecare ceată de călușari avea un steag, care era ca o prăjină lungă, având la capătul de sus o batistă cu multe căpățâni de usturoi și multe buchete de pelin. Steagul era purtat de mut, de vătaf sau de către stegar pe toată perioada cât ceata era formată și păzită ca să nu treacă cineva pe sub umbra steagului, iar daca trecea cumva o persoană aceea se îmbolnăvea. La sfârșitul jocului steagul era îngropat, călușarii mergeau la locul unde au făcut jurământul și mai apoi alergau în toate părțile și nu se mai uitau înapoi.
Bibliografie Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești
Foto – Călușari din Luieriu, Mureș, 1963, Arhiva Muzeului Etnografic ”Anton Badea”